Orașul pe care l-am iubit pe cât l-am urât. Amintiri despre București

Prima dată am mers la București prin ‘68, sau ’69. Aveam trei sau patru ani. Auzisem de București de pe la televizor și radio. Habar n-aveam ce era exact. Știam că mergem la Nașu’. Nașul de cununie al părinților mei care se mutase acolo. Și pe care nu mi-l aminteam. Îl văzusem prin pozele de la botezul meu și de la nunta părinților mei. Clar, abia așteptam să-l văd.

Au făcut ai mei bagajele, într-o geantă de voiaj albastră, în carouri. Am plecat cu trenul de patru dimineață. La plecare am văzut că mai era și un curcan viu, și o damigeană. Am ajuns la București. Am luat troleul 85 (la vremea aceea chiar n-am înțeles de ce sunt așa multe, 85 sau chiar peste) și, nu după mult timp, am ajuns la nașu, la Gara Obor. Nașu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, plecase din funcția de șef de gară la Zimnicea în aceea de șef de gară la Obor. Pentru mine era tot gară. Dar când am văzut că era mai mare decât tot ce văzusem eu, am fost sigur că nașu e și el un gigant. Gara de Nord aveam să o apreciez ca mărime abia la plecarea înapoi spre casă. Era mai mare decât gara Obor. Deci, se putea.

Dilemele ce m-au măcinat pe drum

Trenul a pornit cu sforăituri, fum și aburi. La Zimnicea, la televizor prindeam și postul național bulgăresc, unde se vorbea bulgărește iar eu nu înțelegeam nimic. Ei, da, asta ar fi fost o mare problemă. Dacă bucureștenii vorbeau ”bucureștenește”? Nașu știa românește, că doar plecase de la Zimnicea, dar ceilalți? Dacă am fi intrat într-o librărie și aș fi văzut o jucărie frumoasă, cum ar fi înțeles vânzătorul să mi-o arate? Ideea asta nu mi-a dat pace tot drumul. În troleibuz am realizat că și bucureștenii vorbesc românește și n-am rezistat să nu exclam ”tată, ăștia știu românește, toți”. Nu m-a mai interesat reacția lor și nici n-am sesizat-o. Probabil că au râs toți cei care m-au auzit. Nu-mi păsa, evident.

O altă mare dilemă era aceea că nu înțelegeam de ce trebuie să mergem cu autobuze, tramvaie sau troleibuze. Fusesem instruit, cu asprime, de părinți să stau lipit de ei, să nu mă pierd că va fi jale. De ce nu puteam merge pe jos ca la Zimnicea, unde n-aveam niciuna din năzbâtiile acelea. Autobuze erau, dar pentru a merge în alte localități, nu în Zimnicea.

Să vedem ce e cu Bucureștiul ăsta!

Am ajuns. Nașul era cu treabă, la gară. Abia seara, a putut să stea cu noi. Îmi amintesc că a venit și ne-a luat pe sus, să mergem la ”Orășelul Copiilor”. De acest orășel al copiilor eu îmi amintesc că ar fi fost acolo, în Obor. Era un fel de piață de Crăciun din ocdent, dar nu era voie să i se spună așa. Luminițe multe, un brad uriaș frumos împodobit, mii de chioșculețe la care vindeau doar Moși Gerili. Așa mulți? Și de ce ne cereau bani dacă ei ne aduc cadouri? Și încă o sumedenie de lucruri pe care nu le înțelegeam. De ce se cântă muzică populară, de ce sunt grătare cu mici și cârnați, și de ce țuică și vin fiert sau bere dacă e Orășelul Copiilor?

Fascinația luminițelor, a călușeilor și altor comedii m-au oprit să mă mă mai întreb ceva. Mulți ani am visat la acel Orășel al Copiilor, dar schimbările vremurilor l-au furat și nu l-am mai văzut decât în proiecțiile amintirilor.

La vremea aceea, cu siguranță, magazinul Bucur Obor nu era. De la Gara Obor la Orășel , îmi amintesc că am mers pe jos.

M-o fi impresionat, nu m-o fi impresionat atunci?

M-a impresionat, dar ca pe un copil de trei sau patru ani. Gara Obor frumoasă și mare, Gara de Nord și mai mare, dar nu mi s-a părut frumoasă. Clădiri mari și unele chiar frumoase. Mi se preau palate și mă gândeam că Moș Gerilă într-un astfel de palat ar trebui să stea, ca musafir al prinților. Bineînțeles că părinții mi-au spus răspicat că prinți există doar în basme și că o să înțeleg eu când voi fi mai mare. Am înțeles. Există și pe Pământ!

Atunci, pentru mine, Bucureștiul a rămas un mister. Un oraș cu multă lume, dar care nu era al meu. Un oraș în care griul urca mult mai sus decât la Zimnicea și decembrie părea înfricoșător de plumburiu. Un oraș cu lume îmbrăcată altfel, cu multe modele de autobuze, un oraș în care trebuia să aștepți lumina verde ca să treci strada, un oraș gălăgios și cu multe mașini mici. Nu știam dacă aș mai vrea să merg acolo. Sau poat că da, pentru că timpul fusese prea scurt.

Urma să se înfiripe o dragoste de București?

Misterul nu l-am înțeles până ce n-am devenit student în București. Niciun zvon, nicio descriere, niciun film nu m-a convins de nimic cu acest București. Ba chiar am regretat că facultatea pe care o alesesem nu era la Timișoara despre care se auzeau mult mai multe lucruri atractive. Eram deja în anii ’80 și Timișoara...

Dar am început cursurile Politehnicii și atunci Bucureștiul m-a prins într-o dulce îmbrățișare din care n-am mai vrut să scap. Îl iubeam și îl uram la fel de mult și în același timp. Îl iubeam că-mi dăduse libertatea zborului dorită de orice tânăr, îl uram pentru că mai murdar, noroios și plumburiu decât în anii ’80, n-am văzut Bucureștiul niciodată.

Abia așteptam să-l văd și să-l părăsesc în același timp. Bucureștiul mi-a creat cele mai ciudate sentimente. Dar, dacă n-ar fi fost Regia și Preoteasa, cred că nu l-aș fi iubit nicio clipă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp