Până la 22 de ani nu știam cum să plec mai repede de-acasă de sărbători. Acum aș vrea să dureze mai mult masa cu părinții

Foto: Getty Images

Am 22 de ani, o vârstă la care dorul de mama și de tata e o slăbiciune, o dovadă a unui spirit încă mic și crud, un suflet care încă nu s-a putut descotorosi de cele de acasă și încă trage acolo sau cum se mai zice prin popor ”sub fusta mamei”. Să fii sub fusta mamei nu e tocmai bine și nici sănătos. Credeți că am învățat toate prostiile de acasă? Nicidecum, casa era făcută pentru altceva, nu pentru a școli un copil în ale vieții. Acasă spre exemplu nici nu cred că s-a pomenit vreodată de subiectul „sex”. De altfel cred că nici măcar aceste litere în ordinea asta sau măcar un cuvânt ce să conțină aceste litere la fel în ordinea asta nu am auzit. Când erau știri despre sex schimbam postul, iar când la filmul vizionat de familie era vreo astfel de scenă, puneam mâna la ochi ca să nu primesc una peste ochi.

Dorul de casă nu m-a urmărit nici în liceu, nici în academie. Anturajul și multele activități ce-mi stăteau pe cap nicidecum nu mă puteau face sau să mă determine să trag pe-acasă. De sărbători dacă eram acasă mă simțeam ultimul om. Adică da, stăm cu familia la așa zisa masă de Crăciun, masă echivalentă cu oricare altă masă obișnuită, doar că în calendar e 25 de data asta și cam atât. Am plecat, nu știu unde, nu vă știu. Asta a durat vreo 8 ani puși laolaltă. Și nu doar de Crăciun. Cam prin toate vacanțele se întâmpla asta, iar pe părinți îi durea, îmi dau seama acum. Mi-au tot zis ei să ies în lume să-mi fac prieteni și să stabilesc legături sociale, dar parcă nici atât de frecvent. Cât de sociabil să fi fost încât să vreau să plec non-stop de acasă?

Lucrurile s-au schimbat radical de când am terminat academia. Sunt cu salariul meu, cu chiria mea, cu deciziile mele, nu mai e mama care să-mi facă de mâncare sau să-mi facă patul, dacă eu sunt un leneș ordinar. Cum le las, așa le am. Iar pe această cale vreau să-i mulțumesc maică-mii pentru această manie a curățeniei. Datorită ei acum pierd aproape 2 ore pe săptămână doar dând cu aspiratorul, atât de multă repulsie am față de mizerie.

Iar toate acestea nu-mi pot explica cum, dar au dus la un dor extrem de puternic de a merge mai des pe acasă. În principiu și acum vin cam cu tot aceeași frecvență pe acasă (sărbători, ceva pe la 1 mai, un pic vara), doar că de data asta a apărut acest factor al „fiului care crește și e pe puterile lui”, un sentiment de „nu uit de unde plec” dacă vreți să-i spuneți așa. Pentru că știu că e un compliment acest lucru, iar dacă-l spun la persoana I chiar pare laudă, dar simt că nu uit de unde am plecat. Stau în Timișoara și nu-mi maschez nicicum accentul, încă poți auzi „uăi” de la mine, încă îi vorbesc de bine pe oamenii din sat care au rămas tot acolo pentru că n-au avut noroc sau opțiuni mai bune.

Simt că pe măsură ce depășești adolescența e o perioadă foarte ciudată în care în scenă reapare acel dor de casă pe care l-ai tot refulat ani de zile. Parcă nu îți mai vine așa de tare să fugi odată ce ai ajuns pe acasă, parcă vrei să dureze un pic mai mult masa cu părinții, statul la vorbă cu ei, paharul de vin cu tata sau discuțiile cu mama despre tot felul de nimicuri în care ajunge să te întrebe același lucru de două ori doar-doar mai câștigă un minut în plus cu tine. Și mă bucur că și eu simt asta. Ceva înseamnă sigur și sigur e de bine, iar de-ar fi să mă pot proiecta în viitor, aș alege să mă proiectez în anul în care copiii mei să treacă deja de 22 ca să nu simt ce au simțit ai mei când aveam eu sub 22 și fugeam de acasă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp