Paradoxal, dosarele Epstein sunt un elogiu adus democrației americane

sursa foto: Profimedia

Carevasăzică qanonii au avut dreptate. Doar că nu era o pizzerie, ci o insulă. Și nu erau (doar) democrații, ci toată lumea, de la extrema stângă (Chomsky) la extrema dreaptă (Bannon, Thiel), de la președinți și consilieri prezidențiali la actori și regizori, de la multimiliardari la cercetători și profesori, de la membri ai familiilor regale la burghezi banali.

Și cu asta ajungem să înțelegem un sens al noțiunii de „elită” cu care suntem mai puțin familiarizați. În sensul ăsta, prin „elită” se înțelege un grup de oameni care pot face lucruri care tuturor celorlalți le sunt interzise.

În sens obișnuit, elita e un grup de oameni care pot face lucruri care pentru ceilalți (marea majoritate) sunt inaccesibile: să câștige o olimpiadă internațională, să fie (foarte) bogați, să descopere ceva nou, să conducă o țară, să fie celebri (sau cel puțin mai cunoscuți decât majoritatea) din orice motiv, să demonstreze performanțe sportive (mult) peste medie – și așa mai departe.

În sensul ăsta, faci parte din elită dacă te diferențiezi, printr-o trăsătură considerată pozitivă (sau cel puțin dezirabilă), de majoritatea semenilor tăi. (După cum, invers, faci parte din anti-elită dacă te diferențiezi de majoritate printr-o trăsătură considerată negativă sau cel puțin indezirabilă).

În sensul comun, elita e o simplă colecție de indivizi, nu un grup propriu-zis. Iar între cei care pot și cei care nu pot (criteriul care departajează elita comună de non-elită) diferența e întotdeauna de grad, nu de natură. În realitate, (aproape) toți putem face un anumit lucru (să alergăm o sută de metri, de exemplu). Dar unii vor face asta (mult) mai bine decât ceilalți – deci în realitate diferența e de grad, nu de natură.

În schimb, în cazul elitei înțelese ca grup de persoane care pot face lucruri interzise celorlalți, diferența e de natură. În consecință, interdicția/permisiunea e un diferențiator mult mai puternic decât accesibilitatea/inaccesibilitatea.

În acest al doilea sens, elita nu mai e o simplă colecție de indivizi, ci o rețea. Ca să faci parte din elită în sens tare, în sens de grup de persoane care beneficiază de impunitate, trebuie (1) să cunoști personal unul sau mai mulți membri ai grupului, (2) să fii invitat să faci parte din grup și (3) invitația să fie acceptată de ambele părți.

Apartenența la elită în sensul obișnuit ține de meritul personal, e o chestiune exclusiv (sau cel puțin preponderent) individuală. Prin contrast, apartenența la elita în sens tare e by invitation only: orice-ai face și orice-ai fi, nu depinde (preponderent) de tine – ceilalți decid dacă te invită sau nu și, dacă da, până unde.

Pe scurt, nu-ți poți plăti locul la masă prin performanță, celebritate, bani sau statut. Ești invitat sau nu – it’s that simple.

Elita în sens tare e cumva expresia ultimă a puterii. Odată admis în rândurile ei, capeți impunitate, deci libertatea de a face absolut orice (se înțelege de la sine că doar nemembrilor). Și tocmai de-asta comportamentul sexual transgresiv: puterea, se știe, e un afrodiziac redutabil.

Cât și cum reziști, odată acceptat, presiunilor ăstora (inclusiv impulsurilor proprii, care nu mai au o frână exterioară), depinde de la caz la caz. Majoritatea celor din rețeaua Epstein au clacat (cvasi)instantaneu – ceea ce, de altfel, era și previzibil.

Acum, dată fiind natura umană și deci tentația aproape irezistibilă a impunității, elite în sens tare au existat și vor exista în orice societate omenească, indiferent de modul ei de organizare. În anumite societăți (precum cea spartană, de exemplu), elita în sens tare era instituționalizată, deci asumată oficial. În cele mai multe societăți însă, ea operează exclusiv off the record.

Sau cumva credeți că în Rusia, în China, în monarhiile din Golful Persic, în Iranul ayatolahilor, în Coreea de Nord, în Cuba sau în Afganistanul talibanilor astfel de elite nu există? Credeți oare că tovarășii conducători ai clasei muncitoare pe drumul către comunism nu aveau și ei elite în sens tare? Dacă da, aveți o privire foarte superficială asupra naturii umane (sau suferiți de un blocaj ideologic).

Paradoxal, dosarele Epstein sunt un elogiu adus democrației americane. Meritul societăților deschise, democratice, e că în astfel de societăți elitele în sens tare ajung în cele din urmă să fie cunoscute. Nu pedepsite în sens juridic (fiindcă dacă ar putea fi pedepsite n-ar mai fi elite, ar fi oameni ca tine și ca mine), dar cel puțin cunoscute – și astfel izolate întrucâtva prin blamare publică.

În orice societate democratică are loc o luptă permanentă între elita în sens tare și primatul domniei legii. În astfel de societăți, dezvăluirea membrilor elitei în sens tare îi vulnerabilizează.

Da, Clinton, Trump, Chomsky, Thiel, Bannon, Gates, Sarah Ferguson, Mountbatten, prințesa norvegiană și ceilalți nu vor fi niciodată pedepsiți pentru ce-au făcut. Dar, odată numiți, devin vulnerabili. Și, la fel ca Al Capone, s-ar putea ca într-o zi să se trezească anchetați și condamnați for lesser crimes. Fiindcă statele democratice, atât timp cât rămân democratice, au memorie lungă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp