Am avut norocul să fac parte dintr-o generație care nu asociază Crăciunul cu vreo traumă colectivă. Pentru mine, Crăciunul n-a fost niciodată despre pedepse, spirit revanșard sau altfel de neputințe. Și nici despre cadouri n-a fost. Sigur, ele veneau și erau puse cumva peste bucuria unor zile luminoase, dar nu erau scopul final al sărbătorii. Crăciunul, pentru mine, e despre cât de mult poate omul iubi.
Drumuri lungi către casă, în autocare reci, ore întregi pierdute prin magazine în căutarea acelor lucruri materiale care să aducă bucurie celor dragi, nopți petrecute în bucătărie pentru a face surprize plăcute familiei și prietenilor. Pe toate astea, în mod normal, nu le fac, pentru că mă scot din minți. Însă de Crăciun ele au altă semnificație decât în mod normal. Și atunci ele nu se mai simt ca niște poveri, ci ca niște gesturi firești, pe care merită să le faci. Care au sens în spiritul sărbătorii.
De asta mi se pare întotdeauna trist când citesc în perioada sărbătorilor articole de presă despre cât de fraieri sunt oamenii care stau la cozi pentru a cumpăra lucruri sau despre cât de jenanți sunt cei care contribuie la evaporarea rapidă a mărfurilor din galantare. Sau când aud teoria: “cică românii sunt săraci, dar iată că supermarketurile sunt pline de sărbători!”
În loc să privești cu respect sacrificiul și efortul, le iei în râs și le duci în derizoriu.
Și nu te gândești că doamna pensionară din fața ta care cară sacoșe de zeci de kilograme pe care a plătit economiile ei din ultimele șase luni, pur și simplu, iubește. Își iubește poate nepoții, copiii, frații sau surorile. Sau poate se iubește pe ea însăși. Pur și simplu, imaginea omului care cară de sărbători e o formă de manifestare a iubirii.
Nu știu dacă există o conduită corectă de Crăciun, dar cred că e important ca fiecare dintre noi să identifice iubirea în cele mai surprinzătoare dintre locuri și situații și de a o trata cu respect. Până la urmă, sensul Crăciunului e întâlnirea cu această iubire din noi. Chiar și cu iubirea de sine. Căci cum ai putea să iubești omul și divinitatea care l-a creat, dacă nu te iubești pe tine și nu-ți oferi ție lucrurile pe care ți le dorești, sigur, în măsura posibilităților? Cum ai putea înțelege sacrificiul simbolic al unui tată de a-și trimite fiul pe pământ ca să salveze lumea cu prețul propriei lui vieți, dacă tu n-ai face mici sacrificii? De care nimeni nu e îndreptățit să râdă.
Pentru că iubirea poate fi în multe feluri, dar ea nu e niciodată de luat în râs.
Ca orice sens autentic al omului pe pământ.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.