Pe 21 decembrie 1989, am ajuns în București cu părinții, ca turist. Și am început sa trăiesc cu adevărat

În fiecare an scot din „caseta” memoriei această amintire. Am avut ocazia ca pe 21 decembrie 1989 să iau parte, indirect, la ceea ce credeam atunci, și am crezut și mulți ani după evenimente, că reprezintă cu adevărat o manifestație spontană a oamenilor sătui de foame, frig și de un regim al terorii continue. Mi-am dat seama ulterior că manifestației spontane a tinerilor din decembrie 1989 i s-a suprapus la București un scenariu regizat din studiourile Televiziunii Române de cei care au preluat imediat puterea din mâinile comuniștilor ceaușiști. Evident că, în primele ore din 21 decembrie 1989 aproape nimeni nu știa ce se petrece în apropierea Pieței Universității. De aceea cred că multe dintre gesturile oamenilor de pe stradă au fost comportamente spontane, reactive, apărute dintr-un puternic impuls către libertate, ce a sfidat orice calcul rațional sau orice instinct de conservare. Mi-am dat seama încă de atunci că cei care au ieșit pe străzi în ziua aceea friguroasă de decembrie 1989, dar și ulterior, erau în acele momente convinși că nimic, dar absolut nimic, nu era mai important decât libertatea lor, nici măcar viața. De aici și puterea pe care ți-o dă antigravitația generării conștiinței, forța ce atinge paradoxul afirmării vieții în chiar posibilitatea renunțării la ea, în numele unei construcții mai durabile decât existența însăși, și anume viitorul unei națiuni. Am asistat deci la un început al unei noi istorii, pe care l-am mărturisit în fiecare an în special elevilor mei, adevărații beneficiari ai evenimentelor de atunci. Să redeschid, deci, caseta…

21 decembrie 1989...

Nu știam că o excursie obișnuită în Bucureștiul drag mie și familiei mele se va transforma în ziua în care a început totul, inclusiv existența mea conștientă. Am avut mereu impresia ca am început sa trăiesc cu adevărat de abia după această dată. Am luat cu mine, în noua viață, imaginile realității de atunci, reflectate în conștiința unui copil de aproape 12 ani, sub formă de fragmente de timp, cioburi pline de senzații, pe care nu am reușit nici acum să le scot din carne...

Am plecat dinspre Galați, orașul meu natal, către Capitală exact în dimineața zilei de 21 decembrie, cu gândul la Timișoara. Părinții mei ascultaseră toată noaptea „Europa Liberă" și știam cu toții că acolo era vorba de ceva ce nici nu îndrăzneam să rostim, că era vorba despre „libertate". Ne duceam la București ca simpli turiști și nu doream să ratăm nici de această dată delicioasele prăjituri de la cofetăria „Ambasador", reperul gastronomic de sărbători al copilăriei mele. Imediat cum am ajuns pe Calea Victoriei, am văzut grupuri de muncitori din fabricile bucureștene, cu pancarte pe care erau înscrise lozinci anti-Timisoara și pro-Ceaușescu. Îmi amintesc perfect scurtul dialog al părinților mei: „Sigur va ieși ceva de aici" (mama). „Ceaușescu vrea să izoleze Timișoara. Nu va reuși" (tata). Se simțea deja în aer o tensiune teribilă.

Ne-am plimbat prin Lipscani, am făcut ceva cumpărături și pe la prânz am intrat într-o cofetărie din apropierea Pieței Universității. Din momentul în care am ieșit din acel loc a început... istoria pentru mine. Îmi aduc clar aminte de un vuiet prelung, care se amplifica și venea către noi. Bănuitoare și euforică totodată, mama întreabă: „Ce se întâmplă?". O doamnă între doua vârste îi răspunde cu teamă, rotindu-și privirea de jur-împrejur: „Au început să strige Jos Ceaușescu, doamnă! E revoluție și la noi!". Până să ne dumirim că ceea ce se întâmplase la Timișoara se repeta la București, valuri de oameni ne-au înconjurat. Primii manifestanți pe care i-am văzut erau tineri, chiar foarte tineri, mai degrabă adolescenți sau studenți în primul an de facultate. Strigau „Jos Ceaușescu!" și "Veniți cu noi!". Erau sute, poate chiar mii... Unul dintre aceștia s-a oprit în fața mamei, a luat-o de umeri, a strâns-o puternic, s-a uitat în ochii ei și i-a strigat: „Doamnă, haideți cu noi! Nu vă fie teamă, în seara aceasta îl dăm jos pe tiran!". Privirea acelui tânăr și determinarea cu care a rostit cuvintele m-au speriat și m-au făcut sa fac câțiva pași în spate. Mama, în schimb, luase deja drumul manifestanților, se agita și plângea, cuprinsă de avântul celor din jur. Mai țin minte că tata a tras-o de mână înspre trotuar și i-a șoptit: „Hai să plecăm de aici că ne împușcă ăștia!" În același moment, am auzit în spatele meu o bufnitură puternică și m-am gândit că se adeverește temerea tatălui: autoritățile trag în manifestanți, ca în Timisoara. Când m-am întors, am văzut un tânăr blond, cu părul lung, cu o mustață deasă, care ridicase piciorul pentru a doua oară și, cu o lovitură scurtă dar puternică, a distrus geamul librăriei lângă care ne aflam. Tânărul, împreună cu alți bărbați, au aruncat din vitrină cărțile lui Ceausescu și apoi le-au rupt și le-au călcat în picioare. M-am speriat și am început să plâng. Am crezut că nu mai avem nicio scăpare, că voi muri, așa cum auzisem că muriseră tineri și copii în Timișoara, cu câteva zile mai înainte. (Cu câteva zile înainte, o auzisem pe mama plângând și vorbind în șoaptă „vai, vai, au murit copiii, au împușcat copiii la Timișoara").

Tata a luat decizia sa părăsim Piața Universității și să ne îndreptăm pe drumul cel mai scurt către gară. În drum spre metrou am trăit cea mai puternică experiență. Pot spune că acesta a fost cel mai semnificativ moment al revoluției pentru mine. Senzația a fost că, de fiecare dată când întorceam privirea, în fața mea se desfășura un scenario de film, dar totul se derula cu încetinitorul, ca într-un flashback de cinema. Am văzut oameni părăsindu-și locul unde lucrau, dar și simpli trecători care se alăturau manifestanților și începeau să cânte: „Deșteaptă-te, române!", să plângă sau să strige: "Li-ber-ta-te!". Două fete se privesc scurt, se iau de mână, închid ochii și încep să strige, plângând (de fericire? de ură? din entuziasm?) : „Jos tiranul! ". O zăresc pe frizerița care, în pofida gesturilor instinctive ale celorlalți angajați de a închide prăvăliile și de a trage obloanele, n-a închis ușa, ci a deschis larg geamurile (mereu vărs lacrimi și fiorii de atunci mă cuprind și acum). A ieșit în stradă, cu brațele larg ridicate, i-a îmbrățișat pe tineri și a strigat fericită, radicand apoi brațele spre cer: „Bravo, mamă, așa! Uraaaa!". Nu o să uit niciodată fericirea de pe chipul ei, după cum nu voi uita nici bucuria celor două fete care - și de aceasta eram sigur chiar și în acele momente - erau în stare să moară pentru libertatea lor. Insist asupra acestor gesturi simple ale oamenilor prezenți atunci în zona Pieței Universității pentru că mi se par a fi pur și simplu eroice, tocmai pentru că au fost spontane și autentice. Nimic fals, nimic ideologizant, pur și simplu libertate stihială și solidaritate profund umană. Pentru mine, acele gesturi au fost esențiale și mi le-am însușit ca modele de umanitate și de dorință de libertate. După acel moment, nimic nu a mai fost pentru mine ca înainte.

Am mai văzut, în acele câteva minute când ne îndreptam spre metrou, grupuri mai mari de demonstrați (l-aș numi „al doilea val"), cântând, formând cordoane umane, ținându-se braț la braî. Pe trotuare stăteau indivizi îmbrăcați în pardesiuri lungi, închise la culoare; țineau mâinile în buzunare (unii chiar în buzunare interioare, de la piept), supraveghind atent manifestanții. Se distingeau net de ceilalți, prin îmbrăcăminte, prin atitudine încordată, prin prestanță. „Ăștia sunt securiști!" ne avertizează tata. Unul dintre ei, observând ușoara noastră dezorientare, ne-a întrebat, pe un ton amabil, unde vrem să ajungem. Când a aflat că am vrea să ne îndreptăm către gară, bărbatul între două vârste ne-a indicat o rută ocolitoare către Piața Unirii, unde era următoarea gură de metrou (cea din Piața Universitatii era deja blocată). Traversând strada, am intrat, preț de câteva minute, chiar în mijlocul manifestanților, unde era un vacarm de nedescris. Unii strigau „Jos.....!", „Moarte tiranului!", alții agitau mâinile sau niște pancarte, iar cei din față, mergeau încet, formând un imens lanț uman („ca la înmormântare! ", am gândit) și cântau același obsedant „Deșteaptă-te, romane!". Înainte de a părăsi Piața, mi-am mai aruncat o dată privirea către stradă. Atunci am văzut câteva tancuri și masini blindate, trecând în viteza prin mijlocul demonstranților. Câțiva dintre ei au căzut ca secerați, alții au început să huiduie și să arunce cu pietre. Unii manifestanți fugeau, alții se puneau în genunchi, unii se trânteau pe jos. În vacarmul acela am auzit deodată un strigăt, care devenea din ce în ce mai clar, venind de undeva din spatele manifestanților. Pot spune că acel strigat mi-a deșteptat conștiința: „Vom muri și vom fi liberi!". S-a auzit mai întâi slab, apoi din ce în ce mai intens, amplificat de sute, poate de mii de piepturi, pînă ce a devenit o voce unică, uniformă. Am înțeles că toți tinerii aceia luptau în numele libertății absolute și nu numai pentru a-l da jos pe Ceaușescu.

Ultimele imagini pe care mi le amintesc au fost acelea ale blindatelor trecând în viteză prin mulțime. În stația de metrou era liniște, în contrast puternic cu zgomotul de la suprafață. La fel și în Gara de Nord, unde, totuși, m-au surprins cozile la telefoanele publice și numărul mare de milițieni și de cadre militare înarmate. În tren, deși era aglomerație, nimeni nu a scos o vorbă. În compartiment, ne uitam unii la alții bănuitori, până când tata, guraliv din fire, s-a adresat tânărului din fața sa: „Dumnezeule, ați văzut ce se întâmplă??" Vecinul a lăsat capul în jos și nu a spus nimic. Atunci am înțeles ca am lăsat Revoluția în urmă.

Abia mai târziu am realizat că am fost martorul unui moment care avea să-mi marcheze destinul. Indiferent de interpretările ulterioare, de implicațiile politice, de cauzele directe sau indirecte ale izbucnirii evenimentelor de pe 21 decembrie 1989, am avut credința nezdruncinată, de la bun început, că am asistat atunci la un act spontan al unei generații care dorea să se nască din nou. Oamenii aflați atunci pe stradă au fost eroii adolescenței mele timpurii. Le păstrez mereu amintirea și știu că mărturia mea este gloria lor eternă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp