Pe mâna cui ne-am dat copiii. Evul întunecat al învățământului

Mă întrebam zilele trecute de ce, în douăzeci și șase de ani, România nu a avut, cu excepția notabilă, dar fără vreme, a domnului Mihai Șora, nici un ministru serios al învățământului. Când spun ministru serios, mă gândesc la o personalitate consacrată în meseria pe care o exercită, înzestrată cu vedere limpede și gândire critică, cu vizibilitate internațională și orientare convins pro-occidentală, cu o înțelegere profundă a faptului cultural și a dinamicii științifice, cu o bună percepție a realității proteice în care trăim și, simultan, cu convingerea sacerdoțiului în cel mai stabil cult din istoria umanității: actul învățării. Un om al principiilor morale și profesionale, cultivând în acțiunea sa publică o mobilitate intelectuală îndeajuns de bine ritmată ca să nu abimeze, prin exces emoțional, soclul celor dintâi. 

În limitata mea experiență de elev la diversele școli pe care le-am frecventat, am reușit să întâlnesc o serie de oameni care îndeplineau toate aceste criterii. Numele lor, atât de venerate în mediile noastre, spun poate puțin publicului larg: Petru Creția, I. Fischer, Șerban Papacostea, Sorin Vieru, Dan Slușanschi, Cornel Mihai Ionescu, Mihai Nasta, Sorin Mărculescu, Victor Ieronim Stoichiță. Sunt sigur că fiecare dintre cititorii noștri poate întocmi cu relativă ușurință liste similare de profesori ministeriabili, care însă nu au fost considerați demni să ocupe o poziție atât de înaltă în statul român.

Explicația acestui eșec e simplă. Oricine știe că, înainte de Revoluția din 1989, statul român se confunda cu Partidul Comunist Român. După 1989, Partidul nu a dispărut decât cu numele. În câteva săptămâni de la măcelul decembrist, partidul-stat s-a scindat în câteva facțiuni politice care au adoptat fără grețuri ideologii de fațadă (social-democrată, liberală, de extremă dreapta și, de curând, neomarxistă), care continuă să existe și să otrăvească cu vechile și adevăratele lor metehne infrastructura statului român : jaf nediscriminatoriu din buzunarul cetățenilor, incompetență crasă, dispreț suveran față de valorile democrației reale. Oricât de conspiraționist ar suna, nimeni nu are acces la pozițiile de top ale statului, indiferent de ideologia căreia i se subsumează, dacă nu are o obediență sigură față de caracatița de extracție comunistoidă, pe care civili exasperați și mereu minoritari, adunați din când în când în aceeași Piață a Universității din 1990 încoace și mărșăluind pe aceleași bulevarde principale din București și din țară, o denunță sub numele de „sistem”. Partidul Comunist și, brațul ei armat, Securitatea nu au încetat să orchestreze și să joace mascarada luptei politice dintre stânga și dreapta. Alternanța la putere, principiu atât de scump democrațiilor adevărate, este, în România, o simplă rotație a cadrelor, alese mereu pe sprânceană, controlate, adică, la sânge și propuse publicului ignar care se lasă sedus, o dată la patru ani, de aceeași retorică goală. Din loc în loc, sistemul își îngăduie supape, dar numai ca să dea o legitimitate sporită practicilor imunde și închizătoare de drumuri care le țin în viață. De aceea, oameni de mare suprafață profesională, dar neînregimentați, precum cei amintiți, sunt condamnați să își trădeze vocația de lideri în subterana „micilor erezii”, în periferii populate de adepți sinceri, dar neputincioși, în „vizuine luminate”. Nimeni nu îi cheamă să își actualizeze potențialul, în detrimentul voit al țării înseși.

Învățământul este un domeniu strategic, mai important decât economia națională, pentru perpetuarea în liniște a vieții de partid și de stat. In douăzeci și șase de ani, în afară de accidentul numit Mihai Șora, am avut parte doar de miniștri ai educației, în cel mai bun caz de tristă amintire, pentru că unii n-au lăsat nici o dâră pe circumvoluțiunile nației. Golu, Mang, Hărdău, Anton Anton, Baba, Pop, Maior, Adomniței, Petrescu, Pricopie. Un lung șir de figuri subalterne, menite parcă neantului memoriei, pentru că sistemul nu își permite decât rareori să joace cu cărți mari. Dacă sunt scoase pe scenă, acestea din urmă trebuie să prezinte garanții absolute: Andronescu, Marga. Uneori se strecoară fantaști bine intenționați (Miclea), dar incapabili să priceapă ceva dincolo de resorturile specializării lor (Funeriu). Ceea ce îi unește pe toți acești domni și o doamnă este încrederea oarbă în birocrația educației și blocajul contabilicesc în gândirea de lemn. Sunt oameni care cred, la fel ca debutanții din toate disciplinele și ocupațiile din lume, în caracterul sacrosanct al formulei oficiale. Precum închinătorii curentului structuralist, ei se mulțumesc și se gratifică prin înlocuirea gândirii proprii, libere, naturale și bine articulate cu un schelet luat de-a gata, o grilă minimală de gând, o sărăcie de duh în sens prost, ornată de o logoree imbecilizantă, din care nimeni nu pricepe nimic. Numitorul comun al acestor miniștri este lipsa de libertate a spiritului și, în consecință, incapacitatea de exercitare limpede a acestuia. Copiii noștri au fost dați, în toți acești ani, pe mâna unor bricoleuri, ca să folosesc un termen structuralist, a unor împătimiți ai improvizației, a căror singură pricepere era să desfacă bicicletele cu cărbuni ale predecesorilor lor ca să le transforme în godinuri cu cuc și pile de unghii cu pene. Totul, sub cerul permisiv, gol și inaccesibil al sfintei formule. Acțiunea concertată a acestor domni și o doamnă și a altora eiusdem farinae a condus la cea mai gravă exsangvinație a ultimelor decenii din România: exodul creierelor, a gândirii libere și corecte, care nu au mai suportat să fie umilite de niște aparatcici suficienți. 

În mod pe cât de surprinzător, pe atât de îmbucurător, guvernul condus de domnul Cioloș s-a despărțit de ultimul cu voia dumneavoastră pe listă, domnul ministru Curaj. Sunt și alte semne că, măcar pentru o scurtă perioadă, sistemul a început să intre în degringoladă sub loviturile de măciucă aplicate rațional de capul guvernului. 

Plecarea domnului Curaj din fruntea ministerului pe care l-a condus în aceeași notă tristă, plină de suspiciuni de conivențe dubioase, poate da și trebuie să dea un șoc ireversibil aparatului de partid și de stat. Nu întâmplător premierul i-a reproșat în primul rând fostului său coleg de la Palatul Victoria tărăgănarea procedurilor de demascare a plagiatelor: domnul Cioloș arată de fapt spre rana sângerândă a acestei țări, deriva morală. N-aș vrea să reiau și celelalte scăderi ale ministeriatului domnului Curaj, haosul de la examenele periodice ale elevilor, perpetuarea dezastruoasei politici a finanțării pe cap de student etc. O singură mostră a lipsei de viziune a acestui întâi-stătător al școalelor e suficientă. Omul și-a propus, cu titlu de reformă, să reducă numărul de materii din gimnaziu pentru degrevarea elevilor și eficientizarea actului de învățământ. A tăiat și a bricolat, cu largul concurs al altor autorități care ar trebui să își ia și ele ziua bună de la sistemul de educație, un program-cadru în care numărul materiilor și relevanța lor e mai mult decât îndoielnică. Și aici un exemplu „minor”: în clasa a opta, disciplina clasică limba latină a fost suprimată. În mod perfid și în urma unor mari presiuni, a fost introdusă în clasa a șaptea o versiune diluată, cu titlul Elemente de limba latină și de cultură romanică. O non-disciplină, care riscă să arunce și mai tare în derizoriu studierea acestei limbi fundamentale pentru cultura europeană, în sens propriu. E foarte greu, în aceste circumstanțe, să nu te gândești la politica concertată a URSS de suprimare a studierii limbii latine din toate școlile Uniunii și ale statelor-satelit. Percepută ca dușman esențial al ideologiei criminale care legitima existența marelui vecin de la răsărit, limba latină era cheia relației simbolice cu lumea liberă de dincolo de cortina de fier. De curând, guvernul Australiei a introdus studierea masivă a limbii latine, tocmai datorită potențialului ei de a forma gândirea liberă. Pus, probabil, în fața dilemei dacă să mărească numărul de ore de latină din școlile românești sau scape de materia asta nesuferită, domnul ministru a ales, ca mai familiară, compania lui Stalin. Nimic întâmplător, nu-i așa?

O dată cu numirea domnului Mircea Dumitru în fruntea Ministerului Educației există șanse reale ca evul întunecat al învățământului românesc să ia sfârșit. Logician de forță, certificat la cele mai importante instituții în domeniu de peste Ocean, în care a și predat ani buni, viitorul ministru al învățământului are, prin natura specializării sale, o arie de cuprindere mult mai întinsă decât a oricărui predecesor: înțelege deopotrivă și latura umanistă, și pe cea realistă a spectrului educației. Are și competențe administrative dovedite. Cine vrea să se convingă se poate opri la Facultatea de Filozofie a Universității din București, care, deși găzduită într-un sediu destul de îndoielnic la început, a devenit un loc compatibil cu orice facultate din lumea civilizată. Există acolo o bibliotecă serioasă și tot mai bine utilată, săli de clasă agreabile, și detaliu unic, cred, în mediul universitar românesc, dar omniprezent în vest, a fost consfințită instituția biroului profesorului. În plus, susținerea de conferințe de către celebrități ale filozofiei mondiale este un fapt la ordinea zilei. Un singur lucru poate zădărnici planurile primului-ministru : restaurația din toamnă a sistemului.      

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp