Sunt de profesie corespondent străin, dar am și decis să deschid un magazin aici, în Johannesburg, unde stau și lucrez de mai mult de trei ani. În magazinul meu se vând haine, piese de mobilier, decorațiuni, suveniruri de toate feluri, cărți, CD-uri, viniluri și chiar și Biblii, în engleză și în limbi africane. Aproape toate produse sunt de mâna a doua. I-am spus magazinului Bukarest, ca un semn de recunoștință pentru timpul meu în capitala României, unde am fost atât de fericit. Majorității clienților mei numele magazinului nu-i spune mai nimic. Sunt muncitori necalificați, care n-au auzit niciodată de București și, chiar dacă aud, n-au niciun interes să afle despre ce este vorba.
O zi de vară australă. Un alb la vreo 50 de ani a intrat în magazin și a intrebat în engleză cu un accent tare, cam din Europa de Est:
- Ești proprietarul? De ce se cheamă București?
- E poveste lungă, am zis, prevenindu-l. Eu sunt spaniol, dar am stat cinci ani în București și m-am simțit atât de bine, că am vrut să-i pun numele orașul la magazinul meu. Așa cum făceau imigranții europeni în America - dădeau numele orașelor de origine afacerilor sau municipiilor pe care le fondau.
- Am înțeles. Mie mi-a atras interesul, că sunt român, din Timișoara, și m-am gândit: o fi vreun român pe aici, că și-a numit magazinul București? Și am fost curios și am oprit să aflu. Și vorbești un pic limba română?
- Da, bineînțeles, am răspuns eu deja în română. Am fost cinci ani acolo, unul ca student și patru ca jurnalist, și vorbeam destul de bine, acum poate am mai uitat, că aici nu prea găsești români. Găsești mulți sârbi, câțiva croați și bulgari, dar români nu prea sunt. Apropo, numele meu este Marcel.
- Vai, Marcele, dar tu vorbești atât de bine românește! Mai bine decât mine! a răspuns omul cu o intonație pur bănățeană. Tu ești băiat deștept, se vede că ești deștept. Nici nu ești român și vorbești mai bine ca majoritatea românilor. Numele meu este Horia, a zis apropiindu-se de mine, și mi-a strâns mâna. Și cum ai ajuns în România?
- În 2006, când aveam 21 de ani, am venit în România cu o bursă Erasmus, o bursă de studii pentru un an. Am învățat limba și m-am întors după curs să-mi termin studiile de jurnalism la Madrid. După aproape doi ani, șeful biroului pentru Europa de Est al Agenției Spaniole de Știri EFE la Viena mi-a scris un email oferindu-mi postul de corespondent la București și am acceptat. În februarie 2009 m-am întors și am început să lucrez.
- Vai, Marcele, scuze că-ti zic, dar mă bucur foarte mult că te-am găsit. Eu sunt de 25 de ani aici, mă ocup cu reparat frigidere, și nu prea am șanse să mai vorbesc româna. Sunt maritat cu o sârboaică și acasă vorbim în engleză, așa stricată cum vorbim noi engleza. Ia zi, și cum ți s-a părut țara la început?
- Ca să fiu sincer, m-a surprins cât de întuneric era în București, Bulevardul Magheru, care a fost primul loc unde m-am plimbat noaptea. M-a surprins și cât de aranjati erau oamenii, mai ales fetele. Mai mult ca în Spania, și mult mai mult ca românii din Spania, că erau unicii romani pe care îi cunoscusem până atunci.
- Și fetele? Sunt frumoase, ah?
- Da, sunt frumoase. Îți place fotbalul? Cu ce echipa ții în România, cu Poli? am schimbat eu repede subiectul, că mereu apare când întâlnesc un român și mă plictisește foarte mult.
- Da, cum să nu, da, eu țin cu Poli.
- Eu cu Rapid, deci suntem frați. Mă duceam mereu pe stadion și n-am văzut în altă parte atmosferă ca în Giulești. Mai țin minte de cântecurile cu Poli. Timișoara, Poli Timișoara!
- Oh, Rapidu'! Și eu am fost pe Giulesti, când Poli a jucat acolo în deplasare. Parcă era 1990. Frumoasă galerie, dar ce urâtă era zona. Eu nu știu dacă ai putea sta în București, cu atâta gălăgie, murdărie și haos, și atâția mitocani. La Timișoara e frumos, oamenii sunt educați și civilizați, e curat și liniștit. Nu te săturasei de București?
- Nu. Eu n-am fost niciodată în Timișoara, dar preferam Bucureștiul față de orașe ardelene, ca Clujul. Eu aș muri de plictiseală într-un loc ca Timișoara sau Cluj, am zis eu exagerând, că-s săturat de ardeleni și bănățeni care vorbesc urât de București și de mitici.
N-a avut timp să răspundă, că s-au oprit în fața magazinului doi bărbați, uitându-se la un sacou al armatei comuniste bulgărești pe care-l aveam expus lângă intrare. Au salutat și, când le-am auzit accentul, i-am intrebat de unde erau. Unul era grec, celălalt iugoslav. Așa a zis el.
- Mai țin minte de sacourile astea. Eu eram soldat la armata greacă și am fost trimis la frontiera cu Bulgaria. Mai glumeam cu soldații bulgari, mai fumam câte o țigară cu ei. În armata greacă aveam uniforme americane și hainele noastre de soldați erau mai bune decât uniformele generalilor bulgari - a spus grecul cu glas tare, în timp ce râdea zgomotos de sărăcia comuniștilor.
- Bulgarii au fost mereu vai de capul lor, a răspuns tot în engleză românul Horia, amuzându-se.
- Tu mai bine taci, că voi ați fost cu albanezii cei mai saraci ai Pactului de la Varșovia, a sărit sârbul foarte supărat.
- Vai, Marcele, eu mai bine plec, că am treabă și nu vreau să-mi pierd timpul cu tâmpiții - mi-a spus Horia, din nou în română. Dă-mi, te rog, un card de vizită ca să te pot suna și poate facem și noi un grătar, că nah, mi-a plăcut de tine, ce să zic.
Românul s-a scuzat politicos în engleză că are de muncă și a plecat. M-a sunat duminica următoare, seara, dar eu eram la alergat și n-am putut răspunde. L-am sunat înapoi și a răspuns. Era mort de beat, sentimental și nostalgic.
- Vai, Marcele, tu ești fratele meu, din prima am văzut eu că ești om bun și deștept, că după trei ani plecat din țară mai vorbești atât de bine româna. Marcele, tu ești fratele meu și tre' să ne întâlnim ca să bem o bere, fără proștii ca sârbul și grecu' care au intrat atunci în magazinul tău.
Dupa mai bine de 20 de minute, când începea o nouă rundă de elogiuri și a zecea declarație de fraternitate, mi s-a terminat creditul. Credeam că am scăpat, dar trei minute mai târziu sună telefonul meu. Voiam să nu răspund, dar m-am gândit că ar fi fost prea nesimțit și am luat apelul.
- Scuze, mi s-a terminat creditul, mersi ca m-ai sunat înapoi, mi-a părut bine să vorbim, o să ținem legătura - am zis eu, dorind să sune ca și când aș închide convorbirea politicos.
- Vai, Marcele, asteaptă, nu-mi închide așa repede, că acum vreau să vorbesc cu tine până-mi termin și eu creditul...
Citește mai departe:
Deși nu mă simt român, mă simt ca acasă aici
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sunt romani, nu mitici, mai educati sau mai putin educati, pe tot cuprinsul României si in afara hotarelor ei.
P.S.: „Mitică” nu e neapărat needucat ori slab educat, ține și de caracter... de fapt mai mulți factori.