Pensia noastră - de la rușinea de a o primi la rușinea de a o pierde

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Într-un comentariu făcut la articolul meu „Iluzia care ne duce în prăpastie: statul dă banii!”, în care explicam faptul că orice promisiuni care antrenează cheltuieli bugetare suplimentare induc în mod inevitabil o povară fiscală mai mare pentru generațiile prezente și pentru cele care acum sunt încă la începutul vieții, o cititoare scria „În anii în care am muncit, mi s-a reținut din salariu pe motiv că e pentru pensia mea. Acum sunt pensionară, iar dvs mă faceți să mă simt prost fiindcă iau pensie. Ce părere aveți (...) să cer să mă întrețină copiii, care, la rândul lor, plătesc pentru pensia lor?”

E o percepție pe care încă o are multă lume și de aceea cred că ar fi util să explic ori de câte ori am ocazia modul în care funcționează sistemul pensiilor publice, astfel încât toată lumea să înțeleagă că pensiile de stat pe care le iau acum nu provin câtuși de puțin din banii reținuți pe parcursul vieții active. 

Pensiile publice sau pilonul 1, cum mai sunt denumite, sunt plătite exclusiv de către cei care sunt în câmpul muncii pe perioada vieții pensionarilor care le primesc. Consecința este că o parte din salariul brut al părinților noștri a plătit pensiile bunicilor noștri, iar pensiile părinților noștri sunt acum sau vor fi în viitor plătite de către noi.

Din păcate, nu există niciun cont individual administrat de stat în care să se strângă contribuțiile proprii lunare la bugetul de asigurări sociale pentru a ne fi returnate la pensie. Această tristă realitate are o serie de consecințe.

În primul rând, neexistând o relație matematică între sumele cu care noi am contribuit și pensia primită, diverse guverne s-au putut și se vor putea juca după bunul plac cu valoarea pensiilor, în funcție de interesele politice de moment, pierzând la un moment dat legătura cu sumă contribuțiilor la buget.

Astfel, în momentul de față există un număr de pensii cu mult mai mari decât ar justifica sumele cu care au contribuit beneficiarii pe parcursul vieții, așa numitele „pensii speciale, după cum există și marea majoritate a pensiilor care reprezintă o sumă semnificativ mai mică decât suma tuturor contribuțiilor plătite de-a lungul vieții. De ce cu mult mai mică?

Deoarece acest sistem a fost creat și a funcționat foarte bine câtă vreme țările ce l-au utilizat au avut o dinamică demografică pozitivă. Adică atâta vreme cât generațiile care au venit din urmă au fost permanent mai numeroase decât generațiile prezente, ceea ce a făcut și ca numărul contributorilor la sistemul public de pensii să fie mai mare decât cel al beneficiarilor.

Odată cu scăderea natalității, echilibrul demografic s-a stricat, numărul contributorilor ajungând la paritate sau chiar sub numărul pensionarilor. În România, această tendința a fost amplificată în ultimii douăzeci de ani de numărul mare de pensionări anticipate, utilizate ca mijloc de protecție socială în contextul restructurării sau închiderii firmelor de stat în anii 90, sau rezultate din abuzarea sistemului, cu complicitatea unor cadre medicale. 

Aceasta a făcut ca vârsta medie de pensionare reală în România să fie de fapt sub 60 de ani, în condițiile în care speranța de viață în România a cunoscut o creștere continuă. În paralel, efectul scăderii natalității a fost amplificat de emigrarea multor tineri, care, prin acest gest, au văduvit sistemul național de contribuțiile lor la asigurări sociale, în favoarea sistemelor publice din țările în care au emigrat. 

Vestea proastă este că presiunea asupra sistemului public nu va face decât să crească în perioada următoare, într-un ritm mai accelerat decât în restul Europei, datorită generației „decreteilor. Pensionarea lor va duce peste 12-15 ani la o explozie a numărului de beneficiari, ale căror pensii vor fi plătite de un număr de două ori mai mic de persoane active. 

Din acest motiv, pensiile publice nu numai că vor reprezenta probabil aproximativ 30-40% din veniturile la pensionare, dar vor fi și semnificativ mai mici decât totalitatea sumelor reținute de-a lungul vieții pentru plata asigurărilor sociale. Pentru evitarea unei scăderi catastrofale a nivelului de trai după pensionarea generațiilor viitoare, România a demarat acum 10 ani un proiect care nu a făcut decât să se inspire din experiența de succes a statelor dezvoltate europene, în care pensionarii nu se bazează doar pe sistemul public de pensii, ci și pe un sistem de pensii administrat privat. Astfel, contribuțiile la asigurări sociale ale tuturor celor care au fost înrolați începând cu 2007 în sistemul de pensii obligatorii administrate privat, Pilonul 2, au fost alocate în două direcții spre sistemul public de pensii și către conturile lor individuale, administrate privat. Iar asta reprezintă deja principala diferență pe care o aduce Pilonul 2 în raport cu sistemul public, faptul că banii se strâng lună de lună într-un cont individual aflat pe numele posesorului.

Acest mod de administrare îi dă posibilitatea ca în orice moment să vadă câți bani s-au strâns în contul său și măsura în care angajatorul își respectă obligațiile de a-i plăti contribuțiile sociale. Existența unui cont individual alocat nominal mai aduce un beneficiu important în cazul în care titularul nu va ajunge să se mai bucure de pensie, urmașii săi vor putea beneficia de suma strânsă în acest cont. Pentru că sunt banii săi, munciți de el și depuși de el de-a lungul vieții.

Dincolo însă de consecințele dramatice pe care le va avea asupra viitorilor pensionari din Ungaria și Polonia confiscarea de către stat a deținerilor lor, impactul este devastator și asupra finanțării propriilor economii de către capitalul autohton. În lipsa unei astfel de acumulări de capital autohton, economiile țărilor respective vor fi dependente într-o mult mai mare măsură de finanțarea băncilor și de finanțarea externă. Mai puțină concurență va însemna de fapt costuri de finanțare mai mari

Este un sistem care va avea un rol esențial peste 12-15 ani la compensarea scăderii pensiilor publice și care, până în momentul de față, a strâns aproximativ 32 de miliarde de lei (capitalizarea de piață a două companii PETROM), toți banii fiind alocați nominal în conturi pentru fiecare dintre cei 6,8 milioane de participanți. Din păcate, au fost momente când interesele pe termen scurt de plată a pensiilor de azi au primat în față plății pensiilor de mâine, ceea ce a făcut ca creșterea graduală, stabilită prin lege, a contribuțiilor la sistemul privat să fie amânată. 

Astfel, în momentul de față doar 5,1% din salariul brut ajunge în contul individual, în loc de 6%, așa cum ar fi trebuit. La prima vedere diferența pare mică, dar de fapt vorbim de o contribuție mai scăzută cu o șesime. Din fericire însă, România a reușit până acum să stea departe de abordările catastrofale din Ungaria și Polonia, ale căror guverne au sfârșit prin a confisca total, respectiv parțial, banii depuși de fiecare participant în contul său, în scopul miop al acoperirii unor goluri temporare în bugetul statului. Cu alte cuvinte, bunăstarea după pensionare a celor activi, care țin acum bugetul în spate, a fost sacrificată, cu un cinism greu de justificat, pe altarul unor interese de moment. 

Țări din blocul răsăritean, pentru care naționalizarea ar fi trebuit să amintească de toate abuzurile perioadei comuniste, nu au avut nicio reținere să confiște banii acumulați în conturile individuale ale salariaților, acumulare făcută spre folosul lor sau al familiilor lor.

Bineînțeles că explicațiile au pus accent pe siguranța sistemului de stat, omițând să explice că sistemul de stat îți oferă doar certitudinea de a beneficia de o pensie, care va fi însă substanțial mai mică decât cea la care ți-ar dă dreptul sumă contribuțiilor tale de-a lungul vieții. Adică exact ceea ce legea interzice sistemului privat, care garantează tuturor participanților că vor avea la pensionare un fond brut egal cu cel puțin suma tuturor contribuțiilor nete minus comisioanele legale.

Dincolo însă de consecințele dramatice pe care le va avea asupra viitorilor pensionari din Ungaria și Polonia confiscarea de către stat a deținerilor lor, impactul este devastator și asupra finanțării propriilor economii de către capitalul autohton. În lipsa unei astfel de acumulări de capital autohton, economiile țărilor respective vor fi dependente într-o mult mai mare măsură de finanțarea băncilor și de finanțarea externă. Mai puțină concurență va însemna de fapt costuri de finanțare mai mari, precum și lipsa de investitori autohtoni de calibru pentru listările pe bursă. Este absolut de neînțeles cum guverne care se consideră promotoare ale naționalismului economic au luat decizia de a distruge unul dintre cele mai importante vehicule de acumulare a capitalului autohton, lăsându-se într-o mult mai mare măsură la mână investitorilor străini.

În aceste condiții, naționalizarea fondurilor de pensii private din Ungaria și Polonia a dus la pierderi certe în cel puțin două planuri, lăsarea și în viitor a pensionarilor la cheremul unui stat din ce în ce mai sărac și vaduvirea economiei naționale de importante fonduri de dezvoltare. Nu pot decât să doresc decidentilor români să stea departe de iluzia soluțiilor pe termen scurt, care produc daune ireparabile pe termen lung pentru cei care, prin impozitele pe care le plătesc, fac țara să meargă.

Românii care muncesc astăzi au tot dreptul să trăiască și ei decent la pensie.