sursa foto: captura Digi24
Recunosc că devin extrem de subiectiv când văd astfel de imagini, pentru că ele nu sunt doar scene dintr-o piață — sunt bucăți din copilăria mea. Le-am trăit, le-am respirat, le-am dus în spate ani întregi.
De multe ori, când ai mei nu mai aveau bani pentru a pune ceva pe masă, adunam ce aveam prin grădină: zarzavaturi, câteva flori, fructe din copaci. Le puneam într-o sacoșă și ieșeam într-o mică piață de lângă hotelul Turist din Galați, sperând să le vindem. Mama „risca”, cum spunea ea, cu un fel de curaj care venea din disperare.
Piața de lângă hotelul Turist era, pentru noi, un fel de frontieră: între ce aveam și ce ne lipsea, între ce era legal și ce era necesar. Nu aveam autorizație, dar aveam foame. Și foamea, în anii aceia (n.r. înainte de 1989), era mai puternică decât orice regulament. Unii milițieni ne zâmbeau. Poate aveau și ei acasă copii. Poate știau cum arată frigiderul gol. Poate își aminteau de propriile lor lipsuri. Dar alții… alții păreau că se hrănesc din puterea de a strivi ceva ce nu se poate apăra.
Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.
Mama îi ruga. Îi ruga cu vocea aceea care nu era nici supusă, nici agresivă, ci doar disperată. Dar disperarea nu impresiona pe nimeni. Răutatea umană câștiga. Și, odată cu ea, câștiga și sentimentul acela care te urmărește toată viața: că ești cel mult tolerat și că ești la margine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
dar continuați să ne predați lecții de sociologie, cu mândria absolută a celui care a transformat neînțelegerea într-o virtute. Știu, e greu de înțeles...