Pilda Zânului, personajul neconvențional care ne-a învățat pe noi, românii, un nou cuvânt

Foto: iqads.ro

În februarie 2006 s-a născut un personaj oarecum simpatic, dar foarte controversat încă de la început: Zânul. Fiind imaginea unei anumite bănci, acest personaj a fost greu de înțeles și de acceptat pentru așa zișii bancheri, fiind în același timp un motiv perfect de bășcălie pentru hateri. Prin lucrurile pe care le făcea, prin absurditatea propriei existențe, el voia să comunice câteva lucruri simple: nu mai fiți scorțoși. Nu avem nevoie de costume perfect călcate și de cuvinte rotunde pentru a oferi încredere afacerilor mici. De fapt, nu avem nevoie de îngâmfare și condescendență în general, indiferent că e vorba de bancheri, asiguratori, investitori și orice alt fel de oameni în negru. Credeți că Zânul a fost acceptat ușor de către cei ce își imaginau un tutu peste costum? Credeți că a fost adoptat cu brațele deschise, lăsând orgoliile deoparte cât ai zice pește? Nici vorbă de așa ceva! A durat câteva luni, zeci de întâlniri interne de „îndoctrinare” și câteva ședințe încinse ale Consiliului de Administrație în urma cărora a fost acceptat un compromis numai pentru o zonă a băncii care la vremea respectivă era ca și inexistentă. Afacerile mici. Așadar, niciun pericol! A urmat faza a doua, cu îndoctrinarea directorilor din țară, cu oameni care au stat efectiv în genunchi pe scenă, pentru a implora acordarea încrederii și promovarea unui model de business care abia se năștea la vremea respectivă. 

În mai puțin de un an de zile a început să fie evident succesul Zânului și a modelului de afaceri atașat și tot scepticismul inițial s-a transformat la început în simpatie și apoi într-o adevărată mândrie. De unde a plecat însă această aventură? Această poveste care a avut mai multe obstacole interne decât externe? Totul s-a învârtit în jurul cuvântului Încredere! Este nevoie de încredere în ceea ce faci în general și în reușita demersurilor tale în particular. Această încredere poate să provină din reușitele precedente ale unei echipe, ale unei persoane, sau de cele mai multe ori din inconștiența celor care cred într-un vis, celor care au împreună o viziune. Însă această inconștiență se clădește pe prietenii strânse, care nu lasă crăpături prin care să se scurgă principii, valori, entuziasm sau încrâncenare.

Îmi amintesc de discuția dintre doi colegi, în care unul se întreba cum ar trebui să își crească copilul iar celălalt susținea că poate nu ar trebui să îi ofere nimic special, ci pur și simplu să fie aproape de el și să încerce să ofere cât mai mult celor din jur, pentru a deveni un exemplu. De obicei nu rețin discuții filozofice de genul ăsta, derulate din plictiseală pe parcursul unui drum de câteva ore cu mașina. De data aceea însă, mi-a rămas în minte răspunsul celui care pusese întrebarea: „Da ce, eu sunt mai prost? Nici unul dintre prietenii mei nu dă nimic nimănui. Toți sunt preocupați de propria devenire, fără să le pese de cei din jur. Tor anturajul meu m-ar considera prost. Nu fac așa ceva!” Culmea e că acest personaj s-a dovedit până la urmă a fi un om generos, doar că a durat mulți ani si o grămadă de furtuni care trecut peste el și i-au întărit „credința”. Care i-au dat încrederea necesară să își dezghețe inima și să nu îi pese de preconcepțiile celor din jur. Asta ni s-a întâmplat multora dintre noi. Încrederea s-a născut și a crescut în sufletele noastre, datorită libertății, datorită incluziunii, datorită celor care ne-au acceptat așa cum suntem. Iar tinerețea reușește un melange mult mai omogen cu încrederea. Este mult mai ușor să renunți la orgoliu, la înfumurare și la orice tip de condescendență atunci când ești tânăr. Din acest motiv, cred că încrederea este și o chestiune de generații.

Au mai trecut 15 ani de la acele întâmplări. Și am asistat la o zbatere a românilor pentru a-și reinventa încrederea, o nevoie pe care nu o conștientizau, despre care vorbeau în mii de cuvinte, fără ca totuși să o rostească. Pentru că dacă ar fi rostit-o, ar fi trebuit să o perpetueze, să o considere o valoare. Și această încredere a crescut încetișor, poate mult mai încet decât am fi dorit, dar a crescut. Iar împreună cu încrederea au început să se reducă foarte lent și apucăturile izvorâte în secolele trecute și consolidate în comunism. Șmecheria, delațiunea, minciuna, relațiile ca mod de viață. Încrederea este cea care ne-a lipsit în ultimii 30 de ani. 

Încrederea a lipsit zeci de ani la nivelul elementar al fiecărui individ, la nivel de grup, la nivel de business, la nivel politic și nu în ultimul rând la nivel de națiune. Probabil că obiectivul Europei Unite este convergența nivelului de încredere. Dacă vom atinge acest obiectiv, dacă vom putea să ne întâlnim pe trotuarele oricărui bulevard fără să existe o diferență de încredere între noi, atunci ne vom fi atins toate obiectivele visate cu 70 de ani în urmă de către părinții Europei. Până atunci însă, vom vorbi foarte mult despre defectele noastre și foarte puțin despre lucrurile bune, vom continua cu lipsa viscerală de încredere în noi înșine și asta ne va face rău. Dar dacă asta este prețul pe care trebuie să îl plătim pentru a deveni mai buni, atunci vom merge înainte cu Încredere.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp