Nerespectând principiile de transparență și democrație, noul plan-cadru al învățământului gimnazial propune patru materii prin care s-ar dori tocmai cultivarea spiritului democratic. Este vorba despre: educație pentru drepturile copilului (clasa a V-a), educație multiculturală (clasa a VI-a), educație pentru cetățenie democratică (clasa a VII-a), educație economică (clasa a VIII-a).
De ce am vorbit de lipsă de transparență? Pentru că nu ni se comunică nimic privitor la conținutul acestor noi programe de studiu (se dau numele lor și atât). De ce nerespectare a principiului democratic? Pentru că introducerea lor nu este supusă dezbaterii publice, ele apărând în toate cele trei variante de plan cadru.
Cu alte cuvinte, ni se oferă un simulacru de democrație, unele aspecte fiind introduse tacit și doar câteva supuse dezbaterii publice: creșterea numărului de opționale la decizia școlii, dispariția unei ore de română la a cincea și ora de latină la clasa a opta. Ironia face că predau română și am predat ceva vreme și limba latină. Ar trebui așadar să mă inflamez în apărarea celor două materii pe care le predau, dar nu o fac. Scăderea numărului de ore la materiile tradiționale aduce și ea unele semne de întrebare, dar pericolul major este în altă parte. Adică exact în partea care presupune ideologizarea învățământului, așa cum poate numai comunismul anilor 50 mai îndrăznise să o facă.
Există două mari motive pentru care eventuala introducere a acestor materii de așa-zisă educație democratică ar fi o greșeală (mai puțin cea de educație economică, mai transparentă). Primul motiv se referă la vârsta scăzută a elevilor cărora vrem să le propunem, o vârstă la care capacitatea de problematizare este redusă. Cu alte cuvinte, deși putem presupune că programa are un conținut pentru a cărui optimă înțelegere este necesară activarea multor cunoștințe, totuși noi o aducem în fața unor minți foarte tinere. În felul acesta, livrăm informații reducând posibilitatea dezbaterii, ba, ce e și mai grav, reducând posibilitatea înțelegerii cauzelor și efectelor. Copilul nu poate decât să preia ca atare informația, nedigerată și creditabilă din start, prin aceea că vine dinspre autoritatea școlii și a unui adult. Dacă această informație i-ar parveni în adolescență, când ar avea schițat deja un sistem de valori și ar beneficia de anumite cunoștințe de istorie, logică, economie, geografie etc., atunci am putea vorbi de o abordare măcar adecvată.
Dar a transmite către copii de 11-14 ani informații cel puțin controversate, care produc un obositor și continuu zgomot de fond al civilizației contemporane, asta sună a manipulare. Vorbim despre idei intens dezbătute, și nu doar în spațiul informal al unor discuții private sau al mediului online, ci în foruri de decizie. Sunt aspecte de controversă chiar în arena decizională a Uniunii Europene, aspecte asupra cărora se contrazic chiar și reputați europarlamentari, eseiști, istorici ai ideilor, antropologi etc.
Să luăm, de pildă, educația multiculturală, propusă ca materie la clasa a…VI-a! Cum dorește noua programă să insufle copiilor respectul pentru celălalt (indiferent de spațiul cultural din care provine) și să afirme în același timp nevoia de păstrare a identității naționale (conform dictonului european Unitate în diversitate)? Cum se poate redacta un manual care să ocolească zonele sensibile și care să nu fie acuzat de parti pris sau de propagandă? Și, mai ales, odată manualul făcut (care să admitem că ar reuși să fie un monument de echidistanță), cum poți să preîntâmpini ca profesorul ce predă materia asta să nu devină portavoce pentru vreo ideologie, pentru vreun curent de opinie? Iar acest curent de opinie ar putea fi bazat nu pe vreun tratat științific ori titlu de lege, ci pe ceea ce dl profesor a citit în ajun pe vreun blog, de exemplu. Atunci să vezi ghiveci ideologic!
Al doilea motiv pentru care introducerea acestor patru noi materii este o greșeală e acela că, până acum, beneficiind de trista experiență românească a propagandei comuniste, școala postdecembristă s-a ținut departe de ideologizări. Până acum. A reușit (cu efort!) să țină în echilibru barca asta pe o mare zbuciumată, printre pericole și ostilități dintre cele mai diverse (unele dictate de ignoranță, altele de inerție, multe din interes). Nu știu câți dintre dumneavoastră își dau seama ce meritorie poate fi această continuă strădanie spre echilibru și oferirea unei libertăți de gândire. Vă dau două exemple. Autorii de manuale de română nu sunt deloc străini de intensele controverse în istoria literaturii. Ei bine, au un ton foarte echilibrat atunci când se adresează elevilor. Din respect pentru mințile astea tinere, autorii de manuale le-au pus în față opere respectând doar un criteriu: cel estetic. Nu o să vedeți în nici un manual de a zecea, în care apare nuvela fantastică sau ”Maitreyi”, vreo referire la reproșurile aduse lui Eliade de niște epigoni francezi sau vreo menționare a meschinei calomnii în cercurile de la Sorbona (tot de către români!) când era deja reputat savant. Majoritatea manualelor nu fac absolut nicio referire politică. Am găsit și o excepție, un manual în care problema nu este complet eludată, dar e amintită fără adâncire, deoarece dosarul de caz ar fi prea voluminos. În plus, scriitorul este lăsat să fie apărat de propria operă, nu de gargara ideologică. Citez: „M.Eliade se apropie de extrema dreaptă, către care pare să îl atragă fervoarea mistică a doctrinei regenerării spirituale.” Nu o să găsiți vreun proces intentat, pentru adeziune la comunism, marilor noștri scriitori ca Sadoveanu, Arghezi sau Camil Petrescu, pentru simplul fapt că aceasta nu le anulează valabilitatea literară. Iată ce ne amintește un manual despre biografia lui Arghezi: „Țintă a unor atacuri vehemente după instaurarea comunismului, este marginalizat câțiva ani, opera fiindu-i pusă sub interdicție. După o serie de gesturi de frondă – vinde în piață cireșe din livada sa de la Mărțișor –, se împacă cu oficialitățile. Din 1957 se bucură din nou de onoruri. „Al doilea exemplu se referă la manualele de istorie. Acestea reușesc să mențină o delicată linie de mijloc în multe chestiuni spinoase. De exemplu, în problema minorităților istorice. Ne este amintită teoria roesleriană, precizându-se că a fost redactată pentru a justifica pretențiile anexioniste ale Ungariei, dar manualul nu se lansează într-o dezbatere înveninată. Minoritățile nu sunt prezentate nici sub o lumină îndulcită, cu un portret imaculat, dar nici ca lifte păgâne. Se păstrează un echilibru, suspendându-se dezbaterea pe un timp când elevii de azi vor avea mai multe cărți în mână și vor putea să facă jocul conform propriilor opinii, iar nu conform unei manipulări ideologice.
De ce există această prudență a școlii, pe care eu aș numi-o profesionalism? În primul rând, pentru că școala așteaptă ca despre anumite lucruri să discute cu oameni majori, în sistemul universitar. A trata anumite aspecte în afara vârstei de 18 ani înseamnă ca tu să i le spui, iar copilul să asculte, primind de-a gata ideile tale, ale educatorului. În învățământul universitar, lucrurile astea sunt discutate, nu se ascund sub preș creând iluzia unei realități edulcorate. În al doilea rând, pentru că o personalitate culturală nu e definită prin accidente biografice, ci, în primul rând, prin vârfurile de umanitate pe care le poate atinge. A-i educa pe copii înseamnă și a-i educa în spiritul valorii, în spiritul binelui, aducându-le în față beneficiile pe care oamenii exponențiali le-au adus societății. Exhibând din prima, fără nuanțare, partea controversată a unei biografii altfel excepționale, înseamnă să atragem educația dinspre cultul profesionalismului și al respectului pentru știință și rațiune, înspre o zonă politică sau de cancan cultural.
Ei, bine, vremurile acelea de echidistanță a învățământului, de refuz al ideologiilor propagandistice, sunt amenințate cu dispariția. Până acum, de bine, de rău, școala aceasta mult hulită a avut, în linii mari, următoarele criterii de realizare a programelor: criteriul informațional, criteriul estetic, criteriul relevanței și al utilității. Dar nu și criterii politice sau ideologice! Ar trebui să evităm să transformăm școala într-o arenă de propagandă politică și ideologică. Oare e bine să transferăm la vârsta de 12-13 ani dezbaterea asupra drepturilor și libertăților cetățeanului? De fapt, impropriu spus dezbatere, căci o să livrăm unor copii acel adevăr unic pe care au impresia că îl dețin unii. Terra mileniului trei este animată de incertitudini, de dezbateri și tatonări, în schimb scopul unora este de a nivela gândirea acestor copii oferindu-le puncte de vedere gata fabricate! Care vor fi conținuturile programelor propuse de cele patru noi materii? Oare nu fac toate obiectul unor intense controverse? Să ne gândim… Drepturile minorităților (etnice și sexuale), dreptul la liberă exprimare (implicit chestiunea spinoasă a răspunderii juridice, a calomniei, a manipulării etc), dreptul de vot (cu propunerea de obligativitate), locul copilului în familie, locul copilului în societate, statutul familiei, dreptul la informație, statul asistențial, sexualitatea, responsabilizarea, delincvența, politici capitaliste, politici protecționiste, prohibiții etc. etc. Toate, toate, subiecte grele aduse înaintea unor copii de 11-14 ani, fără experiență și fără autonomie de gândire. Oare nu se încalcă astfel chiar un drept al copilului? Nu este încălcat chiar dreptul la educație?
Căci asta vrem pentru copiii noștri, o educație, iar nu un dresaj canin, pentru ca ei să șadă când li se spune și să se ridice la comandă, conform unor mantre învățate de mici în școală, fără selecție și discernământ.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Un fragment care m-a deranjat puternic: "Dar a transmite către copii de 11-14 ani informații cel puțin controversate, care produc un obositor și continuu zgomot de fond al civilizației contemporane, asta sună a manipulare." A vorbi cu un copil despre drepturile sale, despre ideea de drept este manipulare? Copilul trebuie sa stie ceva despre sine si ce poate sa faca, e o fiinta cu o identitate, are o constiinta. Si daca spuneti ca nu stiti ce contine programa acestor materii de unde stiti ca va fi manipulare? In felul asta putem spune ca toata educatia e o manipulare si atat, dar nu ar avea sens.
Mi-a placut foarte mult cum ati prezentat echilibrul din manuale de limba romana si istorie, insa nu cred acestea isi vor pierde aceasta calitate daca introducem si aceste trei materii . In clasa a V-a am studiat educatia civica, un echivalent al primelor doua materii mentionate de dumneavoastra. Nu era nici o indoctrinare in manualul acela, era foarte placuta ora, dar mereu am avut impresia ca era prea putin si ca s-a insistat prea putin pe astfel de subiecte. Aar fi fost foarte constructiv sa studiem si in alti ani astfel de lucuri, in loc sa facem atat de multa matematica si teme. La varsta aceea chiar eram interesata de astfel de subiecte, ele chiar starnesc curiozitatea unui copil de 11 ani. E normal ca elevii sa inteleaga ideea de comunitate si dincolo de colectivul clasei lor, colectivul cartierului lor etc. Sa inteleaga treptat ca traiesc intr-o tara, o tara care are legi si conducatori, o tara unde se voteaza etc. si ca tara asta exista intr-o lume unde exista si alte tari foarte diferite. Desigur, explicat mai simplu, dar sa nu ne imaginam ca elevii sunt niste tembeli pana in liceu. Trebuie sa se intalneasca cu notiunile astea de mici, pentru ca daca le prezentam brusc mult mai tarziu le vor trece cu vederea sau le vor respinge chiar violent.
Inteleg frica de indoctrinare, este justificata in general, dar sa studiezi o materie cu aceste denumiri nu suna deloc rau, chiar avem nevoie de ceva gandire diferita in scoala asta rigida.
Cat despre ora de latina, chiar nu isi are locul in scoala preuniversitara. Se poate discuta despre originile latine alte limbi romane la ora de limba si literatura romana, cu exemple etc. Nu trebuie sa le dam copiilor declinari de rumegat, nimeni nu se alege cu nimic din asta, mai ales in clasa a 8a.
Sunt una din mamele interesate de sănătatea psihică a copiilor lor. Sunt una din mamele care s-a săturat de teme la matematică, de culegeri și caiete cu probleme și exerciții suplimentare…Sunt de asemenea, posesoarea unei diplome in inginerie, obținută pe vremea când cu astfel de diplome nu se făcea comerț ci chiar însemna că te-a dus capul suficient ca să poți accede la o facultate. Matematica a fost una din materiile mele preferate, și totuși…
Am și eu câteva întrebări care mă frământă de ceva timp: cine și când a decis că matematica este cea mai importantă materie în școala românească? De ce sunt prevăzute în programă (mă refer la clasele primare și gimnaziu) același număr de ore de matematică ca și de limba și literatura română (asta în cel mai fericit caz – de regulă, numărul orelor de matematică este superior celor de română)? Cum s-a ajuns la concluzia ca restul științelor (fizica, științele naturii, chimia) pot fi aprofundate in una sau două ore pe săptămână iar pentru matematică ne trebuie minim patru ore? De ce ar trebui să iasă de pe băncile școlilor copii foarte bine pregătiți in domeniul matematicii? De ce nu în fizică sau chimie? De ce nu în istorie sau tehnologii?
Este absolut de înțeles că trebuie sa existe un număr mai mare de ore de limba și literatura română - poate în acest fel noile generații ar știi să folosească cratima (și nu numai) atunci când e necesar – dar matematica? Câți dintre copiii noștri au o adevărată înclinație către matematică? Câtor dintre aceștia le face plăcere să rezolve radicali sau sisteme de ecuații cu mai multe necunoscute? Și apoi, dacă e să fim corecți, câți dintre noi, adulți cu profesii care implică cunoștințe de matematică, am avut vreodată nevoie să rezolvăm radicali, logaritmi sau integrale?! (lăsând la o parte acele momente în care trebuia să explicăm copiilor noștri aceste noțiuni, pe care de cele mai multe ori nu le puteau înțelege la școală!)
De ce elevii români nu pot avea în gimnaziu o programă echilibrată, în care numărul orelor alocate științelor și disciplinelor socio-umane să fie egal? De ce, acei copii care îndrăgesc în mod special o materie (în speță matematica), să nu o aprofundeze în liceu, alegând să meargă la specializarea dorită (și Slavă Domnului sunt o mulțime de licee cu profil de matematică – informatică)? Vi se pare că acest stil de învățământ a dat roade? Suntem cumva o țară de matematicieni și n-am băgat eu de seamă?
În acest moment, școala românească înseamnă doar MULTE, MULTE TEME, în special la matematică. Mai înseamnă competiție, luptă pentru note și pentru apreciere. Copiii noștri se trezesc dimineața triști, obosiți, cu gândul la o nouă zi în care nu le va mai rămâne timp să fie copii…
Chiar nu putem schimba nimic?
Problema principala cu ce ni se prezinta in acest articol este faptul ca nu ni se dezvaluie programa acestor materii din timp, si poate varsta la care vor fi predate. Ele in sine sunt o idee foarte buna, cel putin dupa titlu, dar deseori unele detalii nu sunt bine gandite.
https://www.surveymonkey.com/r/planuri_cadru
"Primul motiv se referă la vârsta scăzută a elevilor cărora vrem să le propunem, o vârstă la care capacitatea de problematizare este redusă. Cu alte cuvinte, deși putem presupune că programa are un conținut pentru a cărui optimă înțelegere este necesară activarea multor cunoștințe, totuși noi o aducem în fața unor minți foarte tinere. În felul acesta, livrăm informații reducând posibilitatea dezbaterii, ba, ce e și mai grav, reducând posibilitatea înțelegerii cauzelor și efectelor. Copilul nu poate decât să preia ca atare informația, nedigerată și creditabilă din start, prin aceea că vine dinspre autoritatea școlii și a unui adult. Dacă această informație i-ar parveni în adolescență, când ar avea schițat deja un sistem de valori și ar beneficia de anumite cunoștințe de istorie, logică, economie, geografie etc., atunci am putea vorbi de o abordare măcar adecvată."
"Dar a transmite către copii de 11-14 [6 ani la religie] ani informații cel puțin controversate, care produc un obositor și continuu zgomot de fond al civilizației contemporane, asta sună a manipulare."
Și pe acele plaiuri au început deja să revizioneze, că practica nu vrea să se încadreze în teoriile frumoase.
Dar, întreb eu, țările din fostul lagăr socialist din Răsăritul Europei ce dracu' vor cu multiculturalismul ăsta? Că doar nu sunt în nici-o țară pe acolo sute și sute de mii de imigranți din alte sfere culturale. Atunci de unde cu "multi-..."? Care multi-?