Foto Getty Images
La sfârșitul iernii și începutul primăverii era timpul fătatului oilor. Tata avea multe și se ducea în fiecare noapte de două-trei ori să le verifice, dacă au fătat sau nu. Întotdeauna mergeau și cei mai mici dintre copii cu el, căci era o încântare să găsești mieii de-abia fătați lângă oaie, să vezi cum aceasta îi linge ca să îi usuce și să-i încălzească. Tot încântare însoțită de râsete și strigăte de bucurie era când mielul se ridica de jos și începea a suge dând din coadă. Miracolul absolut pentru un copil era să găsească oaia chiar când făta. Ținea felinarul în mână ridicat sus în timp ce tata ajuta oaia și nu scotea un cuvânt. Cu ochii mari, cu gura căscată de mirare asista la nașterea vieții. Ce ore de biologie, ce poze din cărți, ce povești!?... Toate păleau în fața acelui miracol. Auzeau vocea tatei de parcă venea de la capătul lumii: „Se trudește să fete, săraca!” Și înțelegea copilul că nașterea e o trudă, nu e ceva simplu sau ușor.
...
Apropo de miracolul vieții...
Erau copiii mei mici și îmi făta o scroafă. Am chemat o vecină să mă ajute, că eu nu sunt prea curajoasă. Stăteam de fapt lângă copii, în timp ce vecina lua fiecare purcel, îl ștergea, îi deschidea gura, aștepta primul guițat, apoi ni-l dădea nouă și îl puneam într-o coșarcă. Ne bucuram toți trei de parcă eram și eu copil lângă băieții mei ce erau cu telefonul în mână și îi povesteau tatălui lor aflat departe: „Tata, încă unul! Acum sunt trei! Primul se urcă peste ceilalți, că e mai mare și a căpătat putere! Are tupeu, tata, îi calcă pe ceilalți!... Sunt mici și frumoși, tata! Sunt albi cu negru! Acum sunt cinci!... Sunt șapte în total! Sunt obraznici, țipă tare!…”
Niciun joc pe calculator și nicio simulare în lumea virtuală nu le putea da atâta bucurie și să-i învețe atât de mult despre ce e viața, cum învățau doar văzând cum se nasc niște purcei.
Mare bucurie era și când scoteau cloștile pui primăvara. Îi țineam într-o cutie pe o haină veche, călduroasă și copiii mureau de fericire, jucându-se cu ei. Le cercetau ochișorii, picioarele cu gheruțe, ciocul ascuțit pe care căutau punctul acela de diamant – despre care le vorbisem eu – cu care sparg coaja oului din interior, îi băgau cu ciocul în apă ca să bea și culmea cercetării: îi ridicau de căpușor în sus și după cum dădeau din picioare știau care sunt cocoși și care găinușe. După criteriul lor cocoșii dădeau din picioare energic, dar găinușele stăteau blege cu corpul lungit...
...
Acum să ne întoarcem la tata și oile lui...
Cât timp ținea copilul felinarul, tata ducea oaia cu mielul într-un ocol mai mic din capătul perdelei, unde erau oile cu miei. Celelalte ce urmau să fete rămâneau în ocolul mare.
Când câte o oaie făta tare greu și era slăbită, dar nici mielul nu era înzdrăvenit, ci slab și bicisnic, mai ales dacă era iarnă grea cu viscol și ger, tata aducea oaia în casă și o punea în fața sobei pe un țol rău ca să se încălzească și să prindă putere. Acolo lângă sobă o priveam cum își linge mielul și cum acesta reușește cu greu să se ridice de jos; uneori mai cădea și iar se ridica în țipetele noastre de milă, încurajare și mirare; și să sugă prima gură de lapte. Când începea a da și din codiță râsul umplea casa. În zori ducea tata animalul salvat înapoi afară.
Era cel mai mic dintre frați, de vreo trei-patru ani. S-a rugat de tata să îl ia la oi. Era noapte, era frig, era viscol și tata i-a spus să stea în casă. El s-a pus pe bocit și mama i-a dat pe el o bluză groasă, lungă până în pământ, i-a pus o căciulă în cap și l-a lăsat să meargă cu tata în toiul nopții să vadă ce e cu oile.
După regulă, copilul ținea felinarul cât de sus putea. Tata umbla printre oi încet, ca să nu le sperie și să se bulucească peste miei sau alte oi ce stau să fete. A ajuns la o oaie ce stătea jos într-un colț sub iesle. A împins-o să se ridice. Nu s-a ridicat. A chemat copilul să vină la el cu felinarul, ca să vadă mai bine. La lumina felinarului, tata și-a dat seama că oaia fătase, dar nu vedea mielul nicăieri. A împins oaia. S-a ridicat cu greu. Sub ea, strivit era mielul mort. Tata a oftat. Era o pierdere și îi părea rău. Cred că a și înjurat printre dinți. Copilul de lângă el a scos un sunet straniu de mirare și șoc. Nu știa că există moarte așa. El știa că există doar naștere și miracol.
- Ce e cu mielul, tata? De ce nu se ridică de jos?
- E mort. Oaia l-a fătat și apoi s-a culcat pe el și l-a strivit.
- De ce a făcut asta, tata?
Tata făcea curat în jurul oii, a luat mielul mort să îl ducă de acolo și numai de întrebările copilului nu avea nevoie, așa că i-a răspuns necăjit:
- Pentru că e mamă proastă, de asta! a răspuns tata cu ciudă.
Copilul a tăcut, dar era tulburat. Sub fruntea lui mică se frământau gânduri de copil nevinovat ce a întâlnit pentru prima dată moartea și nu orice moarte, ci moartea în locul vieții. Bietul miel s-a născut și a și murit, pentru că animalul-mamă a fost prost... Mare grijă și mare îngândurare pentru un copil o asemenea întâmplare!...
A terminat tata curățenia și au plecat amândoi în casă. Tata supărat că pierduse un miel și copilul îngrozit de ceea ce făcuse oaia. Erau amândoi mai tăcuți decât noaptea ce îi înconjura.
De cum au intrat în casă, copilul i-a spus mamei într-un suflet:
- Ce bine, mamă, că nu ai fost proastă ca oaia să te culci pe mine și să mă omori când m-ai născut!
Doamne, cât râs a fost în casă de la această vorbă de copil!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.