Preşedintele Terminator şi ministrul său, Predator

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Când am văzut mânecuţa decupată a ministrului Cîmpeanu în aşteptarea vaccinului ARN, mandibula lui încleştată şi privirea cruntă, mi-am amintit unul dintre filmele care îmi dăduseră fiori în copilărie - „Predator” - şi, mai precis, scena în care umanoidul ucigaş îşi scotea dintr-un buzunar al armurii siringa cu care îşi injecta medicamentul care să îi trateze rana făcută de „băieţii buni” ai lui Arnold.

L-am urmărit pe distinsul ministru al Educației în ultimele sale apariţii şi prestaţia sa părea mai degrabă a unui luptător gata să dea de pământ cu jurnaliştii care îi deranjau ilustra făptură cu întrebări banale sau chiar să îl spulbere pe colegul său, seriosul ministru al Sănătăţii, care avea dubii serioase că şcoala ar trebui să înceapă fizic în actualul context epidemiologic. Arhetipul „animalului politic autohton”, domnul ministru este un învingător. A ştiut cum să organizeze gherila împotriva instituţiilor chemate să sancţioneze plagiatele, a sărit din Titanicul domnului Ponta în iahtul domnului Orban şi, în ciuda tuturor piedicilor, a ajuns iarăşi ministru al Educaţiei. Exponent de frunte al sistemului corupt, fondat pe interese meschine ale „familiilor universitare” care a distrus învăţământul românesc, din ieşirile sale publice domnul ministru dovedeşte că pedagogia şi empatia îi sunt străine. 

Sperasem ca, odată ce vom avea „guvernul meu”, vorba domnului preşedinte, să nu mai vedem miniştri aidoma doamnei Andronescu. Însă, dacă jivina pe care o amintisem la început fusese învinsă de Arnold, Terminatorul nostru de la Cotroceni a trecut din tabăra „băieţilor buni” în care îl văzuserăm cei care l-am votat, sperând să ne scoată din mocirla balcanică şi a decis să facă jocul adunăturii de politicieni traseişti, cu rădăcini în vechile structuri de partid şi securitate, lăsând deoparte rigoarea şi morala teutonice.

Când ministrul Sănătăţii ruga ziariştii să îl întrebe orice, numai despre începerea şcolii „clasice” nu, sperasem ca decizia specialiştilor de sub autoritatea domniei sale să fie ascultată, fiindcă nu în Ministerul de Interne şi nici în Ministerul Educaţiei s-ar găsi profesioniştii care să înţeleagă o pandemie. Când preşedintele Macron, premierul Conte sau cancelarul Merkel decideau măsurile necesare de sănătate publică, aceştia îşi fondau decizia pe opiniile experţilor, ale medicilor, nu ale inginerilor în îmbunătăţiri funciare. În schimb, în România, deciziile sunt ale politicienilor atoateştiutori, iar când specialiştii vin să îi contrazică, aceştia trebuie puşi la punct, aşa cum i s-a întâmplat în weekend-ul trecut ministrului Voiculescu. Mă gândesc dacă nu cumva domnul Cîmpeanu a ajuns ministrul Educaţiei fiindcă poate lua/executa cu acelaşi scâşnet prezidenţial de mandibulă decizii dictate din raţiuni de imagine politică şi nicidecum întemeiate ştiinţific.

Pe când văzusem Predator venise şi Revoluţia. Ne prinsese în clasa a V-a, adică proaspăt învăţăcei în ale limbii ruse. Bineînţeles, părinţii au cerut imediat să înceteze studiul acelei limbi şi să ni se dea un profesor de engleză sau, măcar, germană. Atunci, la şedinţă, diriginta l-a adus şi pe profesorul de matematică, un maestru în ale oratoriei care încânta pe toată lumea. Acesta le-a spus părinţilor că ani buni noi vom rămâne tot datori limbii ruse, că manualele pentru operaţiunile industriale vor fi tot în limba Moscovei, că era păcat ca profesorii care predau acea limbă să îşi piardă pâinea. Argumentul decisiv a fost că el va rămâne profesor la clasa noastră dacă părinţii tăceau din gură şi acceptau să nu schimbe limba. L-am mai avut profesor până în clasa a şasea, dacă îmi amintesc bine, fiindcă a devenit director adjunct şi, pe urmă, culmea ironiei, chiar director la Liceul Shakespeare. Iar noi, care am avut nenorocul să facem opt ani limba rusă, ne-am chinuit să deprindem mai târziu engleza, plătind bani şi timp pentru asta, dar fără a mai avea competenţele lingvistice ale celor care o studiaseră din şcoala generală. Şi, bineînţeles, când am ajuns în câmpul muncii, niciun manual tehnic nu mai era în rusă, iar una dintre condiţiile pentru angajare era cunoaşterea bună a limbii engleze.

Am împărtăşit această amintire fiindcă este exemplul elocvent al unui sistem care pune mai presus decât binele general, decât viitorul copiilor, interese de moment ale unora dintre membrii săi. Faptul că elevii nu au învăţat o limbă străină esenţială şi au pierdut timpul buchisind o limbă din care acum cred că, toţi, împreună, nu mai ştim o sută de cuvinte, pentru ca o profesoară – care mai avea şi o altă specializare pe lângă limba rusă şi pe care ar fi putut-o profesa – să nu îşi piardă catedra, cred că este exemplul elocvent al principiilor care bântuie învăţământul românesc şi care au condus la procentul incredibil al românilor analfabeţi funcţional. Un sistem menit să îşi apere membrii cu orice preţ şi, mai rău, sub stindardul acestei concepţii organizatorice mai degrabă sindicale decât ministeriale, să permită celor lipsiţi de scrupule să profite de slăbiciunile sistemului în modalităţi pentru care nici Codul penal nu are suficientă imaginaţie.

Iar noi am sperat în van că avem politicieni-eroi care să ne salveze de o Andronescu sau un Cîmpeanu, care să pună interesul general înaintea intereselor grupurilor infracţionale organizate din Educaţie ori care să asculte de profesionişti şi să îşi asume decizii necesare, dar mai puţin populare.

Până la urmă, eroi ca Terminator, Rambo sau Robocop nu există decât pentru a ne face să uităm pentru două ceasuri, cât durează un film, de viaţa noastră populată de politicieni farsori şi miniştri corupţi. Ne-am amăgit că avem o singură putere de super-eroi: votul. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp