(Foto: Guliver/Getty Images)
Din când în când, am posibilitatea să merg și să fiu voluntar. Există o organizație care lucrează cu toate școlile și colegiile din țară și care oferă diverse oportunități de a susține școlile în activitățile pe care acestea le organizează. Printre altele, interviuri de „încercare”. Adică la vârsta de 14-15 ani toți elevii din Marea Britanie au parte de prima experiență în câmpul muncii. În ce constă acest lucru? În primul rând, elevii trebuie să se hotărască în ce domeniu ar dori să lucreze, după care să găsească o companie care prestează în acel domeniu și să obțină un interviu pentru un post de asistent sau de stagiar. Odată obținut, intervenim noi, prin intermediul organizației care pune la punct o zi de practică. Ne ducem la școală, ne întâlnim cu elevii și trecem printr-un interviu de încercare unde elevii „gustă” puțin din ce înseamnă un interviu profesional, cum trebuie să se comporte, ce pot sau nu pot face în acest cadru etc.
Înainte de a se întâlni cu noi, au zile de practică la școală unde profesorii și consilierii de carieră profesională lucrează cu elevii în detaliu interviurile, metodele de comunicare, întrebările și comportamentul profesional.
Nouă ni se dau detaliile despre aceste sesiuni de practică și ni se explică, în mare, contextul familial, social, școlar al elevilor, fără a intra în amănunte individuale. După care ni se înmânează un dosar cu fișele de interviu, o copie după agenda de lucru a zilei, o listă cu numele elevilor și procentajul de absențe pentru fiecare, o listă de feedback pentru eveniment și o copie după întrebările pe care le-au pregătit elevii (fără răspunsuri).
Interviurile se țin de obicei în sălile de sport ale școlilor. Spațiul e amenajat cu măsuțe individuale. La fiecare măsuță, două scaune: unul pentru cel care conduce interviul, unul pentru elev. Există, în anumite cazuri, un al treilea scaun pentru însoțitori, în cazurile elevilor care prezintă dificultăți (fie lingvistice, fie de personalitate).
După o scurtă introducere, discuții despre ieșirile de incendiu, faptul că nu avem voie să ne plimbăm prin școală nefiind însoțiți, nici măcar la toaletă, fiecare își alege o masă și ne așezăm. Se face liniște. Pe coridor începe o hărmălaie: râsete și voci de copii care se bulucesc curioase și sunt temperate de adulți.
Intră pe ușă o grămadă de capete în toate nuanțele de piele, cu sau fără acoperământ pe cap, cu părul strâns sau liber, contopiți unul în altul și se strâng ca o turmă de căprițe, oarecum curioase, oarecum speriate, privindu-ne pe furiș, chicotind nervos, se dezbracă de haine și aruncă ghiozdanele într-o movilă care crește lângă ușă, amenințând să cadă pe oricine ar intra. După care îngheață, cu ochii în pământ, așteptându-și „sentința”.
Li se explică individual: tu mergi către doamna cu puloverul galben; tu către domnul cu ochelari; tu către acela în costumul albastru. Tu bagă-ți cămașa în pantaloni și îndreaptă-ți cravata, după care mergi către masa din față, cu doamna cu părul creț. Îmi ascund un zâmbet și privesc serioasă la dosarul din fața mea. După ce primesc indicațiile, oftează adânc și pornesc la drum, ca și când ar urca la munte și știu că e cale lungă și grea dar, asta e… ce să-i faci. Ajung în fața scaunului și se încurcă în gesturi, unii așezându-se direct după care sar în picioare, se împiedică de scaun și se agață în sfârșit de mâna întinsă, cu obrajii în flăcări și cravata care îi sugrumă ușor. De precizat, „cravata” face parte din uniforma obișnuită aici. E purtată și de fete și de băieți.
Cei care se acoperă sunt de trei feluri: fetele care poartă batic sau basma lungă sunt de religie musulmană; cele care poartă turban sunt Sikh. Băieții care poartă turban, cu un coc acoperit în mijlocul creștetului capului sunt și ei Sikh și poartă în general la mână o brațară lată de argint.
În jumătate de zi, în funcție de elevi, poți intervieva între cinci și zece elevi. În general, îmi place să acord timpul de care fiecare are nevoie. Unii se grăbesc și termină repede. Alții au nevoie să se gândească și cer mai multă răbdare. Mi s-a întâmplat să fiu față în față și cu elevi români, unii care au dificultăți cu limba engleză și, ca atare, interviul se desfășoară în română, ceea ce e considerat de școală ca o informație prețioasă pentru că școlile au mari dificultăți să comunice în limba română, nu toate având fondurile necesare pentru translatori.
Recent am avut ocazia pentru prima dată să fac interviuri cu doi elevi care suferă de autism. Organizatorul evenimentului mi-a prezentat situația dinainte și mi-a cerut permisiunea să îi aducă, spunându-mi că vor fi însoțiți și e posibil să aibă un comportament diferit. I-am dat acordul, pentru mine e o experiență diferită și am considerat că, atâta timp cât mi s-a acordat încrederea pentru a mă ocupa de acești copii într-un timp atât de scurt, voi putea face față. De precizat că, în anumite cazuri, copiii care suferă de autism nu răspund foarte bine în prezența unor persoane pe care nu le cunosc și, în general, au un spațiu personal bine definit în care nu intri decât invitat de ei. Sunt singurele noțiuni pe care le cunosc. Totul a decurs perfect, se pare că ne-am „lipit” fără nicio problemă și cei doi elevi au trecut de interviu cu brio, chiar mai bine decât unul sau doi dintre colegii lor.
La sfârșitul evenimentului, discutăm cu directoarea școlii. Dacă există temeri sau anumite comentarii pe care nu le-am putut împărtăși cu elevii, le discutăm ulterior. Unul dintre elevi mi-a spus că nu e mulțumit de atenția pe care o primește (sau, mai degrabă nu o primește) din partea însoțitorilor. Cum că aceștia nu îl lasă să termine ce are de spus și îl întrerup tot timpul și simte că nu îi interesează să audă ce dorește să le spună. Discut cu directoarea și descriu ce s-a întâmplat. Pare să preia informația cu seriozitate și explică ce se va întâmpla în continuare. Cel mai probabil elevul va fi alocat unui alt însoțitor, pentru ca acesta să beneficieze de mai multă atenție și/sau răbdare.
Uneori, pentru că relația dintre însoțitor și elev este atât de strânsă, este vorba și de un posibil conflict de personalitate, nu neapărat de o problemă profesională.
Gândul îmi zboară la primele interviuri pe care le-am făcut în România în 2006. Cred că nu exagerez când spun că am văzut aproximativ 150-170 de persoane într-o săptămână, din care am ales în final 23. O mare parte, studenți de facultate, fără nicio experiență profesională sau de interviu. Câțiva care mi-au rămas în inimă și în suflet și cu care încă mai am legături. Doi dintre ei, cu teama de a fi respinși pentru că nu aveau facultate. Surpriza pe care am văzut-o în ochii lor pentru că le-a fost acordată, o șansă în ciuda a ceea ce ei percepeau ca fiind un handicap. Mă întreb cum ar fi trecut de acest interviu dacă ar fi beneficiat de aceleași oportunități...
Ma întreb oare cum se compară cadrul didactic din România, țară europeană, în anul 2018 cu cadrul didactic în alte țări europene, în orice colț s-ar afla acestea? Nu mă refer aici la manualele aiurea de anul acesta. Mă refer la oportunități, la realități, la integrare și încadrare. Și ce anume poate sau nu poate face un director sau o directoare de școală pentru a-și susține profesorii, elevii, asistenții?
Să nu conchidem pripit că sistemul de învățământ britanic este perfect, pentru că în nici un caz nu cred că există un sistem perfect și nu asta am vrut să spun prin acest articol. Dar m-ar interesa să înțeleg ce au ei în plus față de noi și invers. În timp ce voi îmi povestiți despre experiențele voastre în sistemul de învățământ cu care sunteți familiari, voi pregăti o altă perspectivă: aceea de „guvernator de școală”, un alt post voluntar pe care îl practic în mod regulat în Marea Britanie și care nu cred să existe în România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
in Marea Britanie, in general, se vorbeste destul de mult de faptul ca profesorii (si, unii directori de scoala) au o experienta limitata de viata "reala". prin prisma studiilor facute, ei se dezvolta intu-un mediu bine delimitat, academic, fara contact cu celelalte meserii sau probleme cu care o alta profesie (in domeniul privat, de exemplu) ar lua contact.
ca atare, se cauta formarea unei viziuni clare cu aport de competenta specific. un guvernator poate fi un parinte, un profesor, o persoana independenta cu aptitudini in contabilitate, in IT sau in securitate dar si o mama, o casnica, o persoana necasatorita, etc.
in general, fiecare scoala isi decide programul si nivelul de implicare dar directorul cauta sa se sprijine pe guvernatori pentru a se asigura ca: 1. a luat in calcul cat mai multe optiuni inainte de a lua o decizie de investitie (ca e vorba de construirea unei anexe, cererea de a face anumite cursuri, crearea unui eveniment cu caracter public sau privat) si, in mod specific, acolo unde e vorba de un domeniu care nu ii este familiar, se poate baza pe expertiza clara (de exemplu, accesul si securizarea unui perimetru in cazul unui eveniment public).
sedintele sunt de 2-3 ore, totul este documentat si, in general, scolile se intalnesc cel putin o data pe luna. este un mod foarte practic si foarte clar de a participa la viata comunitatii sau a scolii si a intelege cum se desfasoara acestea si cum putem contribui.
sper ca v-a fost de folos. daca cititi engleza, puteti gasi mai multe aici:
https://www.bromley.gov.uk/info/29/school_governors/21/school_governors/2 si aici: https://www.nga.org.uk/Be-a-Governor.aspx
Președinte de...consiliu parohial...societate pe acțiuni....ce-o fi, aplicat în cazul școlii.
Corect?