Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! a scris Larry Sabato în ziua de 9 noiembrie. Reputatul politolog de la universitatea statului Virginia prezisese o victorie categorică a doamnei Hillary Clinton, care - după Sabato - ar fi trebuit să aibă de partea ei 321 de electori. El a spus că aproape întreaga industrie a pollsterilor, a strategilor și analiștilor electorali a fost umilită.
În ziua de 12 noiembrie, când încă se mai numără ultimele voturi în statul Michigan (16 electori), scorul electoral în alegerile prezidențiale este de 290 la 232 pentru Trump. Sunt șanse mari ca el să câștige și electorii din Michigan, ceea ce l-ar ridica la un total de 306. Cea mai mare victorie republicană din anul 1984.
Republicanii au câștigat și majoritatea în senat (52/48), în camera reprezentanților (238/193) și la guvernatorii statelor (33/15).
Zidul albastru de protecție al democraților (Blue Firewall)
Evenimentul istoric al alegerii primei femei ca președintă a Statelor Unite trebuie să mai aștepte.
În strategia electorală pe care s-au bazat democrații a fost și încrederea absolută pe care au avut-o în ceea ce ei numesc Zidul Protector Albastru (Blue Firewall), care este format din statele din colțul de nord-est, cele mai multe state din nordul midvestului, două state montane (Colorado și Noul Mexic) și toate statele de pe coasta de vest (vezi imginea de mai sus).
Pentru mai multe cicluri electorale trecute, zidul albastru s-a dovedit un teritoriu rezervat voturilor democrate.
Anul acesta, Trump a făcut breșe mari în zidul albastru, câștigând în Pennsylvania, Michigan, Ohio, Wisconsin și Iowa. Apoi, el a fost capabil să obțină victoria în alte două state cheie: Carolina de Nord și Florida. În 2016 protecția zidului albastru nu a funcționat.
O altă eroare a echipei Clinton a fost și aceea de a considera mai mult ca sigure voturile acelora care i-au înmânat președinția lui Obama în 2008 și 2012. Dar succesul lui Hillary la coaliția Obama nu a fost decât parțial și performanța ei a fost mai mică la trei subgrupe principale: femeile, minoritățile și tinerii.
Prin votul popular se înțelege numărul total de voturi individuale, din toate statele. Candidata democrată a obținut cu 395.050 de voturi mai mult decât oponentul ei (60.467.601 față de 60.072.551), dar în Statele Unite președinția se obține prin voturile consiliului electoral, nu prin votul direct. O superioritate în votul popular a candidatului care a pierdut alegerile prezidențiale s-a mai întâmplat în anul 1824 (când Andrew Jackson a pierdut la John Quincy Adams), în 1867 (când Samuel Tilden a pierdut în fața lui Rutherford Hayes), în 1888 (când Grover Cleveland a pierdut în fața lui Benjamin Harrison) și în anul 2000 (când Al Gore a pierdut în fața lui George W. Bush).
Revendicând victoria în votul popular, manifestanți nemulțumiți de rezultatele alegerilor au ieșit în stradă, în fiecare zi după alegeri, în mai multe orașe mari, Chicago, New York, Los Angeles și Portland, din statul Oregon, unde protestele au fost cele mai violente, asociate cu incendii, vandalism și răniri de persoane. Ei exprimă refuzul de a-l recunoaște pe Trump învingător și de a-l accepta ca președinte.
Au apărut și lozinci aberante, cum au fost cele care cer ieșirea statului California din uniunea americană.
Amenințari cu moartea sau îndemnuri la asasinarea lui Trump și Pence au invadat rețeaua de socializare Twitter, ilustrând furia celor pe care pierderea alegerilor i-a aruncat în tabăra anarhiștilor.
Cu siguranță că multe dintre protestele anti Trump sunt manifestări spontane și acelea care se desfășoară pașnic și decent sunt exemple ale exercitării dreptului constituțional de opinie. Dar cele care distrug proprietatea, atacă cetățeni pașnici și tind să-i intimideze pe cei care au alte opțiuni electorale decât promotorii violenței nu au ce căuta, indiferent de cine câștigă, în anul acesta sau oricând altădată, alegerile.
Mai multe publicații au acuzat grupuri de stânga, unele susținute financiar de miliardarul Soros, ca fiind organizatoarele protestelor stradale, deloc spontane. Autoritățile americane nu au confirmat aceste informații.
Echipa cu care vine Trump la Casa Albă
Între timp, echipa Trump a început acțiunea de preluare a puterii la Casa Albă și în toate ministerele și departamentele, sub coordonarea vicepreședintelui ales Mike Pence. Zvonuri despre viitorii membri ai cabinetului Trump, încă neconfirmate, dau cea mai mare șansă de a ocupa fotoliul de ministru de externe lui Newt Gingrich și-i prezintă pe cei cu cele mai mari șanse de a ocupa alte poziții importante: Reince Priebus pentru șeful echipei prezidențiale, Rudy Giuliani, Chris Christie și Trey Gowdy pentru procuror general, Ben Carson pentru chirurg general sau ministru pentru probleme de sănătate, Jeff Sessions pentru ministru de justiție sau de apărare, Steven Mnuchin pentru ministerul de finanțe, Wilbur Ross pentru ministerul de comerț, generalul Michael Flynn pentru postul de consilier de securitate națională și șeriful David Clarke pentru departamentul de securitate teritorială. Bineînțeles că toate aceste numiri rămân doar prezumtive și lista lor va fi schimbată de mai multe ori.
Întâlnirea Trump - Obama
Un moment special a fost vizita lui Donald și a Melaniei Trump la Casa Albă, unde , în timp ce doamnele au făcut un tur al conacului prezidențial, cei doi bărbați au avut o discuție cu ușile închise, care a durat o oră și jumătate și care se pare că a decurs într-o atmosferă relaxată și politicoasă. Fotografia personalului Casei Albe, așteptând sosirea caravanei familiei Trump, publicată în presă, este o imagine de profundă nefericire de grup.
Frumoasa Melanie Trump, cu numele de domnișoară Knavs, este originară din Slovenia și este a doua soție prezidențială născută în afara granițelor americane. Prima a fost Louise Catherine Johnson, fata unui consul american la Londra și a unei englezoaice, care s-a măritat cu John Quincy Adams în anul 1797.
Surpriza produsă de alegerea lui Trump a fost mare și a interesat opinia publică americană, media din USA și politicienii și cetățenii din cele mai multe țări ale lumii.
Până în ultimele clipe înainte de alegeri și pe durata celei mai mari părți din ziua votului la urne, succesul lui Trump a fost privit ca o imposibilitate. Dar orele nopții de vot au adus o evoluție de neașteptat: imposibilitatea s-a transformat într-o mică șansă, aceasta a devenit o îndepărtată posibilitate, apoi s-a transformat într-o șansă adevărată și a sfârșit într-o realitate de necontestat. Diferența de electori a fost de la începutul serii în favoarea lui Trump, când alegerile din primele trei state și-au confirmat câștigătorul, cu Indiana și Kentucky de partea lui Trump și Vermont intrat în tașca lui Hillary. Primul scor a fost de 17:3 pentru Trump și el nu a mai cedat conducerea cu un avantaj care a crescut continuu în noaptea de neuitat.
Cine l-a făcut pe Trump președinte
Analiștii și strategii electorali preziseseră victoria candidatei democrate și dăduseră democraților o bună șansă să devină majoritari în senat.
O excepție a fost politologul Pat Caddell, care are o mare experiență politică începută cu poziția de consilier al președintelui Jimmy Carter. Caddell a spus că a observat un grad neobișnuit de ridicat al nemulțumirii în rândul populației „nepolitice” și că întrevede o rupere a zăgazurilor care va da naștere unui potop dezlănțuit, în care se vor îneca toate calculele preelectorale.
Când rezultatele au fost cunoscute și a fost posibilă autopsia cifrelor. s-a putut identifica cea mai puternică forță care l-a dus pe Trump la victorie: clasa de mijloc, cu educație limitată, care a fost cel mai puternic lovită de combinația criză economică-refacere anemică- politica economică a ultimelor guverne, care a permis sau chiar a încurajat globalizarea și exportul industriei manufacturiere.
Speakerul congresului Paul Ryan a spus că Trump a auzit o voce îndepărtată a națiunii, pe care nimeni altcineva nu a fost capabil să o audă, iar comentatoarea Anne Coulter a spus că reușita lui Trump este o victorie a naționalismului (economic) asupra globalismului.
După Charles Krauthamer, succesul lui Trump este o revoluție ideologică pe care societatea americană nu a mai văzut-o de la alegerea președintelui Reagan, din anul 1980.
Deplorabilii
Figura centrală a postului conservator FoxNews, Bill O'Reilly a formulat constatarea că alegerea lui Trump este urmarea unei revolte a poporului împotriva elitelor politice, revoltă în care poporul a învins.
Din acest punct de vedere, alegerile americane din acest an seamănă mult cu fenomenul Brexit, la fel de neanticipat și de creator de surpriză șocantă.
Cei care la referendumul din iunie 2016 au votat ca Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană au fost numiți de elitele politice și de media engleze inculți, încuiați și xenofobi, iar Hillary Clinton a spus că jumătate din suporterii lui Trump pot fi plasați într-un coș al celor de plâns, care sunt de nerecuperat. În ambele evenimente, politice elitele au pierdut, iar cuvintele insultătoare ale candidatei democrate au costat-o scump.
După ce Hillary a pronunțat nefericitele vorbe, la mitingurile electorale au apărut oameni cu pancarte pe care scria Sunt un deplorabil, declanșând imediat amintirea celor care afișau cu mândrie în Piața Universității din București lozinca Sunt un golan, in anul 1990.
Experții care au analizat distrubuția voturilor și repartizarea lor pe arii și grupe demografice spun că, dacă Trump ar fi candidat în anul 2012 și ar fi avut aceași performanță, l-ar fi învins pe Obama.
În mai multe din articolele trecute am reprodus câteva din previziunile despre viitorul partidelor politice principale după alegeri. Acele previziuni erau făcute, toate, plecând de la premiza reușitei doamnei Clinton.
Azi, într-un context total schimbat, partidul republican, despre care se spusese că se va scinda, apare să aibă un viitor mult mai optimist. Cu un șef de partid ambițios și care are autoritatea unei victorii de mari proporții, parlamentarii republicani au nevoie să sincronizeze repede platforma Trump cu planul de refacere economică a lui Paul Ryan și să treacă la realizarea rapidă a celor mai urgente probleme ale țării. Asta cu atât mai mult cu cât Donald Trump își începe mandatul cu un avantaj de care puțini prezidenți americani s-au bucurat: controlul celor două camere ale congresului. Reagan nu a avut acest noroc. Obama l-a avut, dar numai pentru primii doi ani din primul mandat prezidențial.
Partidul democrat este la răscruce. Se aude că prima criză de care va fi afectat va fi una de conducere: Barack Obama nu pare să fie interesat de șefia de partid, Hillary Clinton se va retrage și cei doi au adus partidul într-o situație în care nu sunt mulți politicieni mai tineri, de calibru și cu calitățile care le-ar trebui unor lideri salvatori. Se adaugă rănile provocate de dezvăluirile recente ale unor procedee compromițătoare la care a recurs conducerea partidului, cum au fost manipularea alegerilor pentru favorizarea unui candidat în defavoarea altuia și aranjarea dezbaterilor prin dezvăluirea secretă a întrebărilor pregătite de moderatori.
În faza imediat următoare alegerilor din 8 noiembrie, națiunea americană este profund divizată și cele două jumătăți par puțin atrase de reconciliere.
Cei care au fost de partea lui Hillary Clinton au exprimat la început stupoare și dezamăgire profundă, apoi unii din ei au evoluat spre contestare și revoltă. Acestora le trebuie o doză de reflectare urmată de calm și revenire la convingerea că lumea nu se sfârșește cu o alegere pierdută.
Ceilalți, care au fost în primul rând atrași de platforma program a lui Trump și au votat pentru el, sunt în această fază superoptimiști și ignoră experiențele trecute, din care s-a văzut că între planurile ambițioase ale campaniilor electorale și îndeplinirea lor există, de cele mai multe ori, mari diferențe.
Și unora, și altora le-ar prinde bine dacă cineva le-ar putea aminti vorbele înțeleptului român anonim Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poate ar trebui, totusi, sa se apuce de treaba, de invatat, de pus mana pe coasa, sapa, strung...si sa lase deoparte muncile "intelectuale" de frecat menta pe facebook; Sigur ca e greu... dar- daca vor ca America sa redevina mare...cam asta-i programul:\Iata si articolul :
" November 15, 2016
The Basket of Deplorables vs. the Soufflé of Adorables
By Alex Grass
The soufflé is a difficult dish to master. Even seasoned chefs can tell you that this very fragile, puffy delicacy will collapse if you open the oven at the wrong moment. Mirroring the vulnerability of the soufflé, a nation of undergraduate and graduate students is on the verge of a hysterical collapse following Hillary Clinton’s loss to Donald Trump.
Just as the frustrated chef’s anxiety comes from the perpetually delicate soufflé, the educator’s anxiety comes from a perpetually delicate generation of students. Post-election safe spaces abound at campuses nationwide, where mollycoddled students are offered coloring books and puppies (not a joke), and administrators implicitly signal to the campus minority that voted for Trump that their political philosophy is damaging to their eggshell peers.
My own law school sent an email offering group stress-relief and individual therapy sessions to grieving students. The higher-tiered University of Michigan law school one-upped us, though, by providing a “[p]ost-election [s]elf-care” session replete with play-dough, Legos, and bubbles.
If my school had only asked, I could have brought all those items in. Although it might’ve taken a while to find the play-dough, which is kept in storage with the rest of my 10-year-old daughter’s old toys that she’s outgrown.
After receiving that email from my law school, my wife explained the soufflé-making process to me, which I thought was quite the apt analogy, given college students’ exaggerated victimhood:
Whipping egg whites, the first step in achieving a perfectly rising soufflé is a sensitive task. Egg whites are particularly touchy, and so the bowl must be pristine. One drop of fat or oil in your mixing bowls and they won't whip.
Sarah Klotz, a Butte College assistant professor, recognized that her post-election egg whites no longer felt their school was the pristine bowl it was meant to be. In place of a planned lesson on Emily Dickinson, her 25 students would instead “talk about their feelings.”
The structure seems strong and high-walled, but is very dainty and must be handled extremely delicately.
Wrestling with defeat, 150 Rice University students clasped hands, hooked arm in arm, and formed a circular wall of anti-Trump solidarity. The student who organized that event encouraged the maudlin display by saying “[y]our voice is wanted, it is desired. Let’s spend a few moments locking arms, holding hands, and feel like one big family.”
It must have perfect conditions, if there's even one small element that it doesn't approve of, the structure will not hold.
Eerily, University of Denver has placed a surveillance camera to keep watch over its “free speech wall,” following the defacement of a Black Lives Matter message and the addition of lyrics from the Minor Threat song “Guilty of Being White.” In the spirit of chilling speech, the university explained that “[anonymity] allows one to disrupt community standards without facing the impact and accountability of their work… A camera has been put in place to monitor The Wall.”
You might recall the anti-authoritarian Pink Floyd album (also named) The Wall: “We don’t need no education. We don’t need no thought control.”
But credit given where credit is due, you must hand it to the University of Denver. The school is apparently running a master class in irony.
A professor of mine argues that this is a problem of bad priorities, that schools simply shouldn’t bother obsessing over students’ psychological health, because that isn’t a school’s prime task. “Students are ‘apprentices’ and ‘have no right to participate in the shaping of… their instruction.’”
That seems to me to be intuitively correct. But it’s like saying “if that frog had wings, he wouldn’t bump his ass when he hops.” In practice, academia has shifted schools’ curriculums, over time, to teach courses that won’t help students pay back their loans, let alone live the economic life of their parents’ generation. It might not matter if useful courses were forced on them, because students are so emotionally frail they don’t believe they should have midterms or low grades anymore.
It puffs up with air.
Economic security is not the sole purpose of education, of course, but many courses aren’t teaching anything intrinsically valuable either. I’ll concede that many subjects are worth learning, even if they won’t get you a job. (Nobody’s hiring an interior decorator because they have a masterful knowledge of The Federalist Papers.) But when UPenn, which costs $69,340 to attend, offered a course called “Wasting Time on the Internet,” there was nothing valuable being offered, economically or intellectually.
There are a few ways the problem of oversensitive and poorly performing students might be solved. First, federal loan programs ought to provide disincentives for majors with low returns (like gender studies). A limited number of tuition loan applications should be granted, with each area of study receiving a higher or lower rate of approval for loans depending on how graduates in that area perform after graduating from a given school. This would mean that if only eight graduates with gender studies degrees from Butte College ever went on to get jobs, that only eight federal tuition loans would be approved in that whole college for that major thereafter, until graduates’ employment prospects improved.
Finally, for those special few who are genuinely talented, a specialized exam could be created to assess their ability in a specific field before they even attended college. If a kid scored a 100% on such an exam, let’s say in the subject of physics, he would be able to get a loan to study physics. If a kid scored 100% on the same exam but in philosophy, he would still get his loan to study philosophy. The same principle of qualification by examination could be extended to grad school applicants. And then real talent, even in liberal arts, still has an opportunity.
(This is all accepting that federal loans exist. Principally, I believe the very existence of the federal loan program is a big problem.)
More importantly, kids would begin to understand again that attending school is a privilege and not a right. Otherwise, we’ll just be left with the university soufflé: high-rising, filled with hot air, and only one loudmouth president-elect away from falling apart.
Alex Grass is a fellow at the Floersheimer Center for Constitutional Democracy at Cardozo Law School. He lives in Brooklyn with his wife Gina, and his two children, Joseph and Lucia. "
Martin, vecinul din Tennessee
Bafta si sa auzim de bine.(vorba lui Neculai Constantin Munteanu)