Profesoara se colorează brusc la față și-mi aruncă spre ușă carnetul. Sacrilegiu de student „de pe vremea mea”: „- Doamnă, puteți să-mi dați orice notă, oricum nu voi face asta în viață!”

Foto: Getty Images

Am făcut școală în vremuri vechi, pentru unii imemoriale. Unii mai numim perioada aia „de tristă amintire și sinistra lui soție”.

Ce îmi amintesc este că odată cu terminarea școlii, traseul profesional era cam trasat. Terminai facultatea, primeai un post în domeniul pentru care aveai diplomă și asta era. Mulți, foarte mulți, avea un singur job în viață, de acolo ieșeau la pensie, ori poate o așteptau de la început. Cei care aveau două joburi de-a lungul viețîi, la alegerea lor, erau puțini, iar de la trei încolo începeau întrebările privind seriozitatea lor.

Pare ciudat acum, doar că la acea vreme asta era normalitatea.

La 18 ani, la varsta absolvirii liceului și alegerii facultățîi, se presupunea că știi ce vrei cu viața ta. Hmmm, cum sună asta azi?

Așadar, mi-am ales o facultate, cam fără multe argumente venind din vreo pasiune ori găsire a menirii mele în viață. Avea să fie învățământ tehnic, că mă pricepeam doar la matematică și fizică. Despre „chemare” se vorbea prea puțin, spre deloc.

Urma să devin inginer, să-mi duc viața într-o fabrică. 

Timpul trece, examenele la fel, ajung în anul patru, esențial în formarea inginerească. Aici întâlnesc o disciplină foarte importantă pentru viitorul inginer de confecții textile: „Proiectarea îmbrăcămintei”. Muncim și învățăm un an de zile, vine și vremea examenului. Preț de un an, am auzit sintagma „este o disciplină deschisă, fiecare proiectant e liber să aibă propria viziune”. Suna frumos și provocator.

Examen. Profesorul întreabă și așteaptă un anumit răspuns. Răspund altceva, precizând: „Știu că așteptați un anumit răspuns, doar că eu nu sunt de acord, am altă opinie”. Mă simțeam în acel film în care disciplina era deschisă, aveam dreptul la interpretări personale a partiturii tehnice.

„Nu puteți lua 10, era o întrebare foarte importantă”, aud judecata de valoare venită de la catedră.

A urmat un moment despre care cred că mi-a determinat, într-un fel, viața.

Instant și nepregătit, răspunsul a plecat din mine: „Doamnă, puteți să-mi dați orice notă, oricum nu voi face asta în viață!”

Profesorul se colorează brusc, simte replica mea ca atac la persoană și fulgeră cu putere: „Cum adică, ce credeți că veți face în viață?”

„Îi voi conduce pe cei care vor ști foarte bine disciplina asta!”

Sacrilegiu.

Carnetul de student, care de obicei se înmâna studentului cu nota scrisă și semnată de profesor, a zburat spre ușă. L-am cules de pe jos, nu m-am uitat la notă, doar am simțit că ceva se întâmplă în mintea mea, în sufletul meu.

Nu știam atunci ce este, n-aș fi putut defini. Mai târziu, revenind la această scenă, am înțeles că era germenele unei conștientizări privind drumul meu, menirea mea. Nu era să urmez un traseu programat undeva în afara mea. Aveam să-mi caut drumul, să-l aleg după cum să mă simt. Să-l schimb atunci când nu mă mai simt bine, să caut mereu starea de efervescență, de dorință, de bucurie de a face lucruri.

Și asta am făcut mereu. Așa mi-am găsit chemarea, de a contribui la formarea și dezvoltarea oamenilor și echipelor.

Buuuuuun.

Și pentru că nimic nu rămâne „nepedepsit’, anii trec, apare copilul meu, crește, ajunge la ani de liceu. În mod autentic, îi transmit credințele mele.

„Copile, să nu te temi vreodată să reconfigurezi traseul. Când pornești pe un drum, îl consideri cel potrivit. Dacă simți, pe parcurs, că e fundamental altceva decât credeai, nu te teme să pui pixul jos, să saluți frumos și să descoperi un nou drum.”

Vine și vremea facultățîi. Aleasă de ea. Afară. Trec doi ani.

„Hai să bem o cafea împreună”, îmi spune într-o vacanță de vară. Simțeam că avem noutăți, eram stăpânit de curiozitate. Ceva îmi spunea că era important.

„Voi renunța la facultatea asta, peste un an mă înscriu la alta”.

„Bine, dacă așa simți cu adevărat și profund, așa să faci”, a fost reacția mea.

Strict între noi fie vorba, acum, când scriu, îmi dau lacrimile, privind în urmă la emoția acelui moment. Puteam să spun, ori să gândesc, ori să simt despre timpul irosit, despre banii cheltuiți, despre „așa se face, se termină scoala începută”, despre „ce va zice lumea”.

Am ales să respect o alegere.

Cum aș fi fost eu să contrazic ceva ce am spus și am făcut mereu? Mă gândesc deseori la asta, la curajul alegerii, la libertatea de a alege. La a alege ce ni se potrivește, nu ce ne este prescris. La a alege cu pasiune, cu chemare, în loc de „așa e normal să se facă lucrurile”.

Să fim noi înșine, să ne iubim pe noi înșine, să ne prețuim calea vieții.

Primul pas? Să privim mai mult în oglindă. Și să-i cerem onestitate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp