Profesorii fac treaba statului și strâng cereri, centralizează date și anchete sociale, întocmesc dosare. Cine se mai ocupă de școală?

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Zilele astea începe proba de interviu pentru ocuparea posturilor de director în învățământul preuniversitar. Mă întreb cum construiesc candidații planul strategic, proiectul de dezvoltare instituțională pentru următorii ani. Dacă știu să planifice și activitățile de funcționar public ale școlii, ale profesorilor, ale personalului auxiliar. Dacă știu ce procent din munca efectivă a personalului va fi afectată de activități care nu au legătură directă cu învățarea, cu proiectarea didactică, consilierea pedagogică și altele asemenea specifice Școlii.

Se vorbește despre o societate cu educație precară, despre elevi și adulți analfabeți funcțional, dar despre un stat analfabet funcțional nu prea. Statul le știe pe toate. El ia decizii bune și, prin urmare, nu trebuie contrazis. Probabil că „Statul Român” știe că are o administrație foarte slabă și instituții necalibrate cu nevoile de administrare. Se pare că statul recurge la Școli pentru a rezolva problemele de nerezolvat prin agenții și direcții. Ar trebui să fie o onoare pentru Școală că i se cere să facă ceea ce nu pot face acele agenții. Asta arată ca Statul are încredere în profesioniștii din Școală.

Problema e cine îi face Școlii treaba ei? Că profesorii și angajații școlii au alte treburi: strâng cereri, centralizează date, întocmesc dosare, centralizează anchete sociale, studiază legi și regulamente din alte domenii de activitate, proceduri și instrucțiuni de acordare a burselor sociale, a programului „Bani de liceu”, a programului „Euro 200”, analizează adeverințe de venit. Fac situații către primării, către direcții de ajutor social, către agenții de plăți. Primesc cereri de alocații, colectează coduri IBAN, răspund pentru exactitatea datelor. Raportează cazuri covid către DSP, către ISJ/ISMB, către oricine îi mai cere. Gestionează copii cu CES, solicită cazarmament, indemnizații de hrană, rechizite. Școala face analize de risc, strategii de securitate, rapoarte energetice, proceduri de acces în curtea școlii după ore pentru ca cetățenii să joace tumba. Acum, mai nou, o să facă și teste de salivă elevilor.

Apreciez încrederea care i se dă acestei instituții, dar repet, școală cine mai face? Cine mai are timp să pună în practică planurile acelea strategice, să facă ore, să producă învățare, să se conecteze cu elevii și altfel decât la colectat scutiri, adunat acorduri pentru testare, declarații pentru prelucrarea datelor de către diferite instituții, întocmit dosare și alte „hârtii” străine de școală, dar care justifică munca altor funcționari administrativi.

Toate aceste „servicii” pe care le face școala pentru stat ar fi ca și când l-ai pune pe șoferul de autobuz să dea zăpada din stații, să verifice unde se duc călătorii și cu ce scop. Ca și când l-ai pune pe funcționarul de stare civilă să primească cererile de ajutor de deces de la Casa de Pensii și să le trimită centralizat sau pe un medic să facă anchete sociale despre mediul de trai al pacienților.

Ce auzim și vedem prin „media” creează imaginea falsă că profesorii nu se mai satură de vacanță sau că lucrează doar 18 ore pe săptămână. Dar oare știu cei care bagatelizează activitatea profesorului cum se planifică o lecție, ce este înainte și după cele 18 ore de normă, cum se realizează o strategie de învățare, cum te conectezi emoțional cu elevii și mai ales de ce ai nevoie de susținere pentru asta? Cum se face evaluarea, cum construiești itemi, cum dai feedback?

Educația nu e mecanică. Elevul nu e un motor stricat pe care trebuie să îl repari. Conectarea profesorului cu elevii lui nu se poate face la bătaie din palmă. Îi trebuie timp, răbdare, strategie, uneori reluarea unor operațiuni pentru că fiecare elev are ritmul lui de învățare, de înțelegere. Pentru asta e nevoie de predictibilitate și de măsuri pe termen mediu și lung. Rezultatele în educație nu sunt imediate, se văd și ele în timp. Ruperile de ritm din ultimii doi ani școlari au făcut mai mult rău educației (elevilor, profesorilor dar și părinților), decât dacă se mergea coerent și cursiv pe formula online sau offline.

Caz concret: muncești câteva ore și îți planifici lecțiile și activitățile pentru săptămâna următoare. Luni ajungi la școală și constați că trei din cele șapte clase la care predai vor fi în online. Evident că nu se mai potrivește ce ai planificat. Da, materia e aceeași, dar metodele nu mai pot rămâne la fel. Refaci și reproiectezi pentru două săptămâni, apoi afli că două din cele trei clase online revin în format fizic după opt zile (au fost testați elevii), dar mai intră una în online. Iar refaci, iar reproiectezi și după încă trei zile afli cu stupoare că se ia vacanță. Serios? Păi și elevii? Și munca noastră? Fixarea cunoștințelor și evaluarea primelor unități de învățare? Abia le adunasem sufletele spre învățare...

Tratarea Școlii ca aparat funcționăresc administrativ arată, de fapt, cât prețuiește societatea românească educația.

Ceva despre Consiliile de administrație și despre responsabilii din școli:

Atunci când se aude ca CA-ul școlii a decis ceva, să știți ca CA-ul este format tot din profesori în proporție de aproximativ 60%. Responsabilii și membrii din comisii și comitete sunt tot profesori. Și nu, acei oameni nu sunt degrevați de activitatea didactică. Fac aceste lucruri benevol și gratuit peste normă ca să meargă bine Școala, tocmai de aceea, atunci când sunt acuzați de lipsa de asumare sau de lipsă de implicare, se consideră jigniți. Există responsabilitate dacă există coerență administrativă. Există asumare dacă există reguli clare. Dacă le ceri să desfășoare activitatea din comisii ca pe activitate de bază în detrimentul muncii directe cu elevii și al educației nu mai obții rezultate benefice. Altfel, cauți doar pretexte, țapi ispășitori și vinovați nepalpabili care să disipeze lipsa de coerență a Statului analfabet funcțional.

Tratarea Școlii ca aparat funcționăresc administrativ arată, de fapt, cât prețuiește societatea românească educația. Problema zilei nu este dacă testarea să fie făcută de profesori sau nu. Problema zilei ar trebui sa fie ce au învățat elevii țării din13 septembrie până acum? Cum au putut să își organizeze viața de elev în alternanțele haotice online/offline/hibrid, sincron/asincron, la școală sau în vacanță. Cum a putut un profesor să își planifice și să proiecteze activitatea, astfel încât să producă învățare în condițiile de mai sus?

O să treacă și pandemia și se va reveni la un normal (care va fi acela). E bine că se organizează concurs de directori, dar dacă directorul devine gestionar de funcționari administrativi pe care nici măcar nu și-i poate alege, atunci e doar un slujbaș și nu un lider al comunității.

A, și nu în ultimul rând: orice reformă făcută în învățământ fără modificarea modului de funcționare a aparatului birocratic și fără o recalibrare a nevoilor administrative ale Școlii, nu va avea niciun rezultat. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp