sursa foto: Profimedia
În 2018, la o conferință internațională de educație, un director de școală privată a spus clar și răspicat, în fața a 30-40 de colegi care dădeau din cap aprobator: „Notele nu contează." Întrebarea mea firească a fost: dacă nu contează, de ce le dăm? Răspunsul: „Pentru că așa vor părinții. Și universitățile."
Treizeci-patruzeci de directori de școli mari, cu influență reală în sistemul educațional, spunând asta cu voce tare, într-o sală în care se simțeau în siguranță.
E ca o sală plină de doctori care recunosc că nu cred într-un medicament, dar îl prescriu pentru că așa vor aparținătorii pacienților.
Câți dintre absolvenții de bacalaureat de acum 20-30 de ani ar mai lua aceeași notă azi?
Un răspuns frecvent în dezbaterile despre reforma bacalaureatului e că examenul e ultimul moment de adevăr rămas într-un sistem în care media din catalog e umflată de ani de zile și că tocmai de-asta merită apărat, nu abandonat.
Argumentul are greutate. Evaluarea e esențială. Problema nu e că evaluăm, ci cum. Și ce.
Nota, așa cum e acum, depinde de o zi bună sau proastă a elevului. Sau de o zi bună sau proastă a celui care corectează. Cere regurgitare de informație. Poți s-o faci într-o zi și s-o uiți în doi ani.
Învățământul de bază e orientat aproape exclusiv spre academic. E extraordinar de important să avem o bază academică. Dar e insuficient ca să ne spună cine suntem și cât de pregătiți suntem pentru viață.
Instrumentul Explore SEL de la Harvard a adunat cadre educaționale din toată lumea: peste 584 de obiective, 430 unice. Doar 7 sunt legate de corp.
Doar 1,6% din tot ce își propune educația globală se referă la fizic.
Școala încă se comportă cu noi ca și cum am fi doar niște creiere gigantice. Chiar și o evaluare excelentă legată de ce știe să facă mintea omite ce știe să facă corpul. Sufletul. Spiritul.
Întrebarea care rămâne, pentru orice sistem de educație care se respectă, nu e ce notă a luat un absolvent la bacalaureat. E dacă acel tânăr știe, la 18 ani, cum să aibă grijă de corpul lui, cum să construiască relații care țin, cum să învețe toată viața într-o lume care se schimbă mai repede decât orice programă școlară.
Ce fel de bac ar evalua cât de pregătit e un tânăr să-și facă o viață bună? Ce ne-ar fi plăcut să știm la 18 ani?
Să avem grijă de corp, să ne hrănim și să ne mișcăm bine. Să construim relații bune, cel mai important lucru pentru o viață bună pe termen lung. Să învățăm continuu, pentru că lumea se schimbă în fața ochilor noștri. Să ne putem baza pe noi, să ne autoreglăm, să știm să alegem și să ne urmăm visurile.
De peste 5 ani lucrez la un model pentru o viață bine trăită: 4 zone mari, împărțite în 12 subzone și, în total, 81 de abilități.
(click pentru a mări)
Ce observă prima dată cei care se uită la acest model?
Că partea fizică e la fel de mare ca celelalte trei și este prima dintre ele.
Ne surprinde. Și totuși…. trăim cu toții în corpurile noastre, nu? (Bănuiesc că suntem de acord, chiar dacă niciun bac nu-și amintește de asta).
Ca să nuanțez și mai mult: a fost o vreme când trăiam doar în corp, ca niște animale, cu grija numai de hrană, odihnă și reproducere. Nici alea n-au fost vremuri grozave. Școala e o invenție extraordinară.
Bacul e un semn de societate educată. Felicitări tuturor celor care l-au dat și celor care l-au organizat.
Și totuși, viața e mult mai mult de atât.
Dacă ești unul dintre cei 30-40 de directori din sala aia. Sau un părinte care cere note mari. Sau un profesor care se laudă cu notele elevilor lui:
Gândește-te la tine, la adultul care ai devenit, și la ce ți-ar fi plăcut să știi la 18 ani. Și fii un susținător al mesajului ca, până la 18 ani, copiii să învețe pentru o viață bună, cel puțin la fel de mult cât pentru o notă bună.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar cine să le spună analfabeților așa ceva ?