Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Prosperi sau egali: spre ce ne îndreptăm?

vlastare -

Foto: krolya25 / Alamy / Alamy / Profimedia

Printre ideile care animă unele evoluții social-politice care au loc în diverse zone ale lumii se află și aceea referitoare la slăbiciunile capitalismului. În unele cazuri această idee conține, implicit sau explicit, o simpatie pentru socialism. Sunt însă convins că foarte mulți dintre cei care simpatizează socialismul nu pornesc nici de la o înțelegere riguroasă a ceea ce este capitalismul și a modului în care acesta funcționează, nici de la o definiție riguroasă a ceea ce ar putea fi socialismul sau de la cum ar putea el funcționa fără elementele capitaliste pe care ar dori să le elimine.

Simpatia lor pornește mai degrabă de la două trăsături pe care le-ar avea socialismul. Prima ar fi aceea că în socialism oamenii ar fi, economic, virtual egali. A doua trăsătură ar fi aceea că el ar fi ceva mai mare decât noi toți, dar totuși o construcție concepută rațional, cu mințile noastre, generând percepția că ne-am putem controla mai bine soarta. Ideea că omul poate construi o societate care ar asigura egalitatea economică este seducătoare prin realizări, dar și eroică, deoarece ar presupune victoria în lupta cu cei care susțin capitalismul în care inegalitățile par să se adâncească.

Odată ce simpatizanții socialismului privesc romantic la aceste rezultate clamate ale socialismului, ei nu mai au nevoie să înțeleagă riguros ce este capitalismul, ci este suficient să accepte că orice ar fi, este inferior socialismului pentru că nu are trăsăturile de mai sus. Această abordare se translatează și la politicienii și economiștii ce cred în „a treia cale” a redistribuirii, adoptând totuși politici prietenoase față de piețe, deși unii politicieni de stânga din SUA și Marea Britanie văd socialismul lor democratic compatibil cu „un nivel al intervenționismului statal în industria anterior privată – fie direct, fie prin cooperativizare forțată – care are puține antecedente în democrațiile moderne” (The Economist, „Millennial socialists want to shake up the economy and save the climate”, 14 februarie 2019).

Ei găsesc întotdeauna inegalitățile economice din capitalism ca fiind prea mari, ignorând că poate idealurile lor referitoare la egalitate sunt iluzorii, și identifică piețele ca vinovat, ignorând că poate aceste inegalități ar putea fi chiar mai mari dacă am reduce rolul piețelor. Astfel, chiar unele scrieri academice alimentează simpatia pentru socialism. Procedând în acest fel, ei continuă tradiția lui Marx, care „nu a descris niciodată capitalismul, ci acel sistem economic fictiv căruia socialismul trebuia să îi fie superior” (Horia Patapievici, „Capitalismul ca formă a civilizației”, studiu introductiv, în Ludwig von Mises, Acțiunea Umană: Un tratat de economie, Curtea veche Publishing, 2019).

În consecință, nu este niciodată inoportun, iar în prezent cu atât mai puțin, să arătăm publicului larg ce înseamnă socialismul în esența lui economică, ce schimbări au fost considerate necesare pentru a-l impune și la ce rezultate au condus acestea când au fost aplicate în practică. Literatura este extrem de vastă în acest domeniu. Eu nu voi face decât să menționez câteva idei principale care sprijină scopul pe care tocmai l-am menționat.

Socialismul a fost înțeles încă din secolul al XIX-lea ca teorie politico-economică de organizare a sociatății, construită pentru a sprijini înlocuirea sistemului capitalist bazat pe piețe libere, apărut în mod spontan. Au existat întotdeauna economiști, sociologi și politologi care au considerat că există un set de schimbări majore care odată implementate vor genera o societate în care „forțele stihinice ale pieței” nu vor mai putea produce recesiuni, iar oamenii vor fi, economic, virtual egali.

Așa cum a fost înțeles la început, socialismul însemna trei mari schimbări: (i) în locul proprietății private asupra mijloacelor de producție trebuia instituită proprietatea publică; (ii) în locul coordonării pe care o făcea piața în alocarea resurselor către obiective individual stabilite trebuia să intervină planificarea economică a producției de către stat; (iii) în locul redistribuirii rezultată din procesul de coordonare realizat de piață trebuia instituit un sistem de redistribuire egalitarist realizat de către stat. Marx s-a iluzionat că aceste modificări vor permite mai întâi ca societatea să primească „de la fiecare după capacități” și să redistribuie „fiecăruia după muncă”, iar apoi, pe baza unei creșteri a productivității care nu avea niciun temei în teoria sa, societatea va primi în continuare „de la fiecare după capacități”, evident crescute, ca să poată da „fiecăruia după nevoi”.

Anumite circumstanțe istorice au făcut posibil ca aceste schimbări să fie impuse în practică în fostele țări socialiste pentru o perioadă relativ îndelungată. Rezultatele au fost dezastruoase economic și social, arătând cât de periculoase pot fi ingineriile sociale. În esență, egalitatea economică s-a realizat prin sărăcie generalizată și prin pierderea libertăților. Acesta a fost rezultatul la care a dus „revolta romantică împotriva civilizației și capitalismului” (expresia îi aparține lui Horia Patapievici (op. cit), care o folosește pentru a sintetiza una dintre liniile de forță ale gândirii lui Mises referitoare la esența socialismului de inspirație marxistă).

Chiar cu mult înainte însă ca socialismul să fi fost aplicat, au existat multe și intense dezbateri referitoare la capacitatea acelor schimbări de a produce bunăstare. S-a dezbătut mult referitor la ideea dacă fără proprietate privată asupra mijloacelor de producție, adică în lipsa unei piețe instituționalizate pentru acestea se pot obține informațiile de care ar avea nevoie un „Comitet central al planificării” pentru a menține producția la echilibru.

Oskar Lange a încercat să demonstreze că un sistem care are proprietate publică asupra mijloacelor de producție, dar permite „libertatea de alegere în consum” și „libertatea de alegere a ocupației” (pe piața muncii oamenii ar alege întreprinderile care plătesc cele mai mari salarii), atunci societatea ar putea produce bunurile necesare în condiții de echilibru. Comitetul ar stabili o „funcție parametrică a prețurilor” și reguli care limitează producția unei industrii exact la cantitatea cerută de consumatori și impune managerilor din fiecare fabrică să utilizeze acea combinație de factori de producție și acea scară de producție care minimizează costul mediu. Printr-un proces de încercare-și-eroare, utilizând informații de la deficitele sau excedentele pentru fiecare bun produs, Comitetul ar stabili un set corect de prețuri în care costul marginal și prețul fiecărui produs ajung să fie egale, exact ca atunci când economia ar funcționa cu concurență perfectă. În acest fel, s-ar evita stabilirea prețurilor după criteriul maximizării profiturilor și nu ar mai fi nevoie de competiție pentru a împinge prețurile către costurile marginale. Venitul consumatorului ar fi compus din veniturile salariale și din beneficiile sociale primite prin distribuirea veniturilor rezultate din deținerea publică a mijloacelor de producție. Așa a căpătat un suport intelectual „socialismul de piață” ca alternativă la socialismul planificării centralizate (Oskar Lange, “On the Economic Theory of Socialism: Part One.” The Review of Economic Studies, vol. 4, no. 1, 1936, pp. 53–71).

Școala Austriacă și cea (neo)clasică au arătat slăbiciunile acestei concepții. În mod particular, teoria economică austriacă s-a concentrat mult pe așa numita „problemă a calculației” și a arătat, în special în lucrările lui Mises („Economic Calculation in The Socialist Commonwealth”, apărută inițial în germană în 1920 și publicată în engleză în Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) și Hayek (Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) că nu se pot obține prețuri corecte ale bunurilor de consum fără a avea prețuri corecte pentru toate bunurile care rezultă din ansamblul structurii de producție a societății, din care cea mai mare parte este formată din bunuri intermediare (mijloace de producție). Hayek explică în cartea „Prices and production”, publicată prima dată în 1931, și care era baza pentru cursul pe care îl preda la London School of Economics, în spiritul teoriei capitalului dezvoltată de Böhm-Bawerk, utilizând diagrame similare cu cele utilizate înaintea sa de către Jevons și Wicksell, cum „pe măsură ce intervalul mediu de timp dintre aplicarea mijloacelor de producție originale și realizarea bunurilor consumatorilor crește, producția devine mai capitalistă, și vice versa” (sublinierea lui Hayek, p. 42).

Mențiunea specială la Lange și la Hayek merită subliniată nu numai pentru a înțelege cum a fost discutat rolul piețelor, dar și din perspectiva climatului intelectual care acompania această dezbatere și poziția dificilă a lui Hayek la propriul loc de muncă. Teoria lui Hayek a fost o teorie macroeconomică cu fundații microeconomice, predată la London School of Economics (LSE), și din aceasă perspectivă el a fost un competitor pentru Keynes. Pe de altă parte, în „Prices and Production” el urmează metodologia lui Bohm-Bawerk, care îl îndepărta de tradiția austriacă a subiectivismului. Și mai important, în contextul dat, prin critica făcută planificării socialiste a economiei, unde a fost profund inspirat de Mises, Hayek era total împotriva curentului predominant atunci, inclusiv la LSE. În acest climat, cu excepția lui Lyonel Robbins, care îl invitase să predea la LSE, foarte puțini economiști înțelegeau sau aderau la teoria lui Hayek, ceea ce l-a făcut să pară că a pierdut cumva lupta cu Oskar Lange. Evoluțiile de mai târziu au dovedit validitatea concepțiilor lui Mises și Hayek, dar Hayek a rămas izolat la LSE, de la care pleacă în 1950 (pentru toate acestea vezi Denis O’Brien, „Hayek in the history of economic thought”, în Roger Garisson și Norman Barry (ed), Elgar Companion to Hayekian Economics, Edward Elgar, 2014).

Căderea socialismului la sfârșitul anilor 1980 a readus în atenție rezultatele prezentate de Mises și Hayek și cei mai mulți economiști au acceptat treptat că proprietatea privată este necesară în domeniul mijloacelor de producție și, de aceea, existența unei piețe formale este necesară și pentru aceste bunuri. Totuși, dezbaterile au continuat mai ales pe două direcții: pe de o parte, teoreticieni ai stângii radicale au au susținut diverse alternative la socialismul de paiță sau la cel planificat, iar pe de altă parte s-a inițiat o întreagă dezbatere despre viteza cu care fostele țări socialiste ar trebui să treacă la capitalism și despre riscurile asociate cu gradualismul (pentru detalii vezi David Prychitko, „Socialism”, în Ronald Hamowy, Enciclopedia of Libertarianism).

Se poate spune că după aproape două secole de la deschiderea dezbaterilor despre înlocuirea capitalismului cu socialismul, și în lumina rezultatelor dezastruoase ale experienței, lupta dintre cei care susțin socialismul și cei ce susțin capitalismul a rezultat în acceptarea largă de către economiști că dintre punctele (i)-(iii) menționate la început, primele două – și anume cele referitoare la necesitatea proprietății private și a pieței – este necesar să rămână „capitaliste”.

Totuși, mulți economiști cred în continuare că piața nu are capacitatea de a coordona cunoașterea din societate și de a crea o structură de stimulente care să ducă la o redistribuire „justă” a rezultatelor producției. În viziunea lor, statul are o capacitate mai mare de a redistribui „just” și solicită un stat asistențial cât mai mare. Cu alte cuvinte, inegalitatea este o trăsătură specifică a capitalismului, ceea ce creează cu necesitate nevoia unor instrumente de redistribuire, între care impozitarea progresivă jocă un rol central ( Thomas Piketty, „Capitalul în secolul XXI”, Editura Litera, 2015).

Există două slăbiciuni majore ale acestei viziuni, evidențiate de școala austriacă. Prima este aceea că instituțiile proiectate să redistribuie interferează cu structura spontană a stimulentelor printr-un proces extractor (în sensul definit de Acemoglu și Robinson). Structura stimulentelor creată de piață asigură existența antreprenoriatului, o funcție neredundantă în societate din moment ce, dată fiind ignoranța fiecăruia referitoare la circumstanțele particulare ale celorlalți, nu există un alt mecanism de coordonare a cunoașterii din societate. Prin concurență, antreprenoriatul generează un proces de descoperire continuă, ceea ce întreține un proces neîncetat de inovare care duce la creșterea productivității și a avuției. Chiar această capacitate mare de a genera prosperitate poate ascunde pentru o perioadă efectele perturbatoare ale reglementării distribuirii. Astfel, este posibil ca proporția din această avuție care este preluată de stat pentru a fi redistribuită să crească foarte mult înainte de a apărea consecințe grave pentru ordinea spontană. În procesul de expandare a redistribuirii, funcțiile antreprenoriatului sunt alterate și, din acest motiv, producția, care stă la baza redistribuiri, își încetinește creșterea.

A doua slăbiciune din concepția celor ce îmbrățișează redistribuirea masivă este chiar presupunerea că statul are capacitatea de a face o redistribuire „justă”. Noțiunea de „just” implică întotdeauna un aspect personal, implicând uneori în subsidiar ideea de solidaritate. Hayek („Law, Legislation and Liberty”, Routledge, 1993) a fost foarte convingător în a arăta că ordinea pieței este însă „impersonală” și din această cauză nu poate fi cântărită ca justă sau injustă. Într-un mod impersonal, ordinea pieței asigură coordonarea acțiunilor individuale astfel încât fiecare poate utiliza cunoașterea și calificările de care dispune într-un mod în care asigură un grad înalt de „coincidență a anticipațiilor”. Totuși, în acest proces de încercare și corectare a erorilor, în mod constant există și situații în care unele anticipații nu se materializează. Din această cauză există mereu unii agenți economici (nu neapărat mereu aceiași) care rămân în urmă. Este prețul plătit pentru a învăța și corecta erorile. Fără a plăti acest preț nu s-ar putea atinge un grad înalt de coincidență a anticipațiilor. Totuși, exact acest preț necesar este considerat „injust” de cei care cred că statul îl poate reduce sau chiar elimina prin redistribuire.

Economiștii care cred în capacitatea statului de a înfăptui justiția socială se poziționează într-un conflict metodologic: pe de o parte, evidențiază eșecuri ale pieței, care sunt reale, reflectate în cazurile celor care rămân în urmă. Pe de altă parte, presupun că statul nu eșuează în cazurile particulare în care eșuează piața. James Buchanan a arătat, făcând referire la o povestire foarte veche, că împăratul greșește dacă la un concurs între doi cântăreți ascultă doar un cântăreț, a cărui voce nu îi place, și decide că celălalt cântăreț este mai talentat. Celălalt poate cânta chiar mai rău.

În ciuda slăbiciunilor menționate, viziunea privind creșterea rolului statului în redistribuirea reglementată s-a extins. Rolul statului bunăstării a crescut enorm în economiile capitaliste dezvoltate începând din anii 1960 pentru că politicienii au decis că piața distribuie mai rău decât ar putea să redistribuie statul. Într-un fel, sociatatea occidentală a urmat un comportament similar cu cel al împăratului din vechea poveste referitoare la concursul cântăreților. Unele guverne au ajuns să aibă cheltuieli sociale de peste 20 la sută din produsul intern brut, cheltuind în total peste 50 la sută din produsul intern brut. Și totuși, pe măsură ce redistribuirea realizată de stat a crescut ca procent în PIB, nemulțumirile legate de redistribuire continuă să fie atribuite cauzal pieței, cerându-se o și mai mare intervenție a guvernului.

Este posibil ca această nemulțumire relativ la piețe să se spijine și pe ideea promovată de unii economișrti conform cărora economiile în care statele cheltuie relativ mult pentru cheltuieli sociale nu cresc mai încet decât cele care cheltuie relativ mai puțin (Lindert, H.Peter, „Growing Public-Social Spending and Economic Growth Since the Eightenn Century”, Cambridge University Press, 2004). Probabil însă că nemulțumirile respective se datorează în bună parte chiar creșterii ponderii cheltuielilor sociale în produsul intern la niveluri relativ înalte în aproape toate economiile occidentale. Toate aceste cheltuieli necesită impozite mari, care reduc stimulentele pentru muncă, asumarea riscului și economisire, ceea ce duce la inetinirea creșterii economice. Poate că această evoluție a impactat deja negativ antreprenoriatul suficient de mult pentru a explica în bună măsură încetinirea creșterii productivității și a producției. Pe această rută a creșterii ponderii cheltuielilor sociale și a creșterii ponderii cheltuielilor guvernamentale în PIB am slăbit, probabil, capacitatea societății de a produce solidaritate, căci solidaritatea apare endogen, atunci când, urmărind realizarea propriilor scopuri, noi ajutăm la realizarea scopurilor altor oameni.

În acest fel, ordinea pieței este în esență un proces impersonal de solidaritate. El nu poate fi injust atât pentru că este impersonal, cum spune Hayek, cât și pentru că este, în esență, solidaritate impersonală. Când intervine masiv prin redistribuire, statul reduce această solidaritate. În acest fel, redistribuirea masivă de către stat, în numele unei justiții distributive (sau sociale) ne face mai puțin solidari în sensul profund pe care îl generează ordinea pieței. Poate că, aparent paradoxal, aceasta este sursa insatisfacției contemporane față de capitalism. Cred că economiștii ar trebui să meargă până la capăt pe drumul pe care s-au înscris atunci când au acceptat că societatea are nevoie de proprietate privată asupra mijloacelor de producție și de piețe pentru producție (condițiile (i) și (ii) menționate mai sus) și să accepte că intervenția masivă a statului are efecte contrare celor scontate.

În numele justiției distributive se pot face multe lucruri împotriva libertății. Am menționat deja că atunci când a fost aplicat, socialismul a dus la pierderea libertăților și la cvasiegalitatea de venituri a unei populații de oameni săraci. Capitalismul a păstrat libertatea și a dus la venituri mai mari pentru cei mai mulți, chiar dacă în anumite perioade inegalitățile economice tind să crească, după cum există și perioade când tind să se reducă. Variația inegalităților reflecă pulsația specifică unui sistem viu care se reînnoiește și adaptează, nu manifestarea unei legi care condamnă la dispariție. Opțiunea de a avea egalitate și libertate este iluzorie. Oamenii pot doar să aleagă între libertatea care duce la prosperitate și egalitatea care se realizează doar în sărăcie.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Candva, fiecare cartier avea propria retea de internet. Apoi, pestele mare l-a inghitit pe cel mic. Probabil se va intampla si cu 'pretul liber la energie', sub semnul ajutarii cetateanului pt a avea o factura mai mica. O strategie bine gandita care pe termen lung duce la monopol... Sau la o serie de rechini destepti care inghit tot ceea ce trebuie: resurse, comunicare,

    In capitalism oamenii au iluzia ca o duc bine pt ca si-au luat o masina, au luat o casa in rate, au urcat 1-2 trepte in societate, iar in acelasi timp rechinii urca mii de trepte, creandu-se un hau imens. In timp ce avem tractoare si roboti, ar fi trebuit sa muncim mai putin... in timp ce avem acces la informatie si s-au descoperit atatea, suntem tot mai inculti ca societate... in timp ce avem tehnologii si cunostinte despre medicina, suntem tot mai bolnavi.

    Intre timp, singurele optiuni sunt defapt doua, vazand ce s-antamplat si ce se-ntampla? Ne indreptam spre... monopol? Ceva de mijloc, nimic, luand de la ambele sau reparand ce am vazut drept greseli? Orice nume i-ai da, cat timp domneste lacomia tot rau ajungi.
    Poti incerca sa gandesti altfel: intrecere sau cooperare?
    • Like 0
  • Adi check icon
    Croitorule, nene, astea-s niste ameteli economice invechite pe care; ori nu le intelege nimeni care face parte din majoritatea populatiei, ori nu le accepta.
    Materialul matale e teoretic, poate e chiar educational, dar nu prea e interesant din cauza ca majoritatea nu-l intelege sau nu-i intereseaza. Mai mult ca sigur ca majoritatea multimii nu-l intelege din cauza ca majoritatea multimii nu detine educatie financiara. Si asta e nasol, foarte nasol. Sa ne fie foarte clar; nu e vina autorului sau al articolului.

    Posturile TV de stiri cele mai urmarite se axeaza despre marirea salariilor bugetare si evolutia pensiilor. Nu despre planificare economica. Nu despre responsabililate economica personala. Nu despre economisire. Nu despre investitii. Ceea ce ai scris matale aici nu are nicio valoare pentru cineva din mediu rural care se chinuie sa supravietuiasca din ceea ce produce in jurul casei si isi face nevoile in spatele casei - desi suntem in secolul 21.

    Bancherii ar dori sa poata face un profit drept rezultat al unei colaborari cu oameni inclusiv nepregatiti economic. Uneori va alarmati din cauza ca nu prea va iese. Si, de accea, va smiorcaiti ca profitul vostru rezultant e cam mic. Exact la fel ca orice pensionar care investeste o suma de bani intr-un depozit bancar la termen si constata ca dobanda e aproape zero. Insa, pana la urma, chiar si el (pensionarul) e un nemultumit, chiar si el este un mic "investitor" care-si ia teapa in Romania.

    Si atunci, maestre, hai sa spunem direct si clar lucrurilor pe nume: oamenii nu investesc in Romania pentru ca, pana la urma NU se merita. E teapa.
    Scuzati-mi indecenta - daca intr-o buna zi voi comuta pe un canal de stiri TV unde se vor analiza aceste lucruri, atunci imi voi schimba punctul de vedere. Pana atunci, ma voi abtine sa mai bag bani in Romania (bani investiti in startup-uri, sau bani economisiti depusi in banci). Pentru ca, in final, profitul nu ajunge la mine - ci se duce in cheltuieli nesabuite ale statului si in pensii speciale.
    Orice functionar al BNR trebuie sa fie constient de acest fapt. Si sa lucreze zilnic pentru a schimba acest TABLOU NEATRACTIV pentru potentialii investitori. Investitorului ii pasa sa-si scoata un profit, nu sa-si doneze economiile la buget degeaba, doar asa ca sa aveti voi de unde sa platiti diverse cheltuieli sociale si pensii speciale.


    • Like 2
  • Domnul Croitoru a publicat mai multe articole destinate apărării și sprijinirii capitalismului ca tip de societate. Faptul îmi amintește de o întâmplare care a avut loc în orașul Dorohoi în anii 1949-1950, povestită de un martor care a participat nemijlocit.
    Era iarna. La sediul unei organizații de bază a PMR se desfășura o informare politică pe baza lecturii ziarelor care, la acea dată, erau pline de relatări despre mitinguri și demonstrații dramatice, interne și externe, inițiate și conduse de comuniști, fapt ce i-a impresionat pe participanți. În final, secretarul de partid a lua cuvântul și a spus:
    ,, Vedeți, dragi tovarăși, cu ce greutăți se confruntă tovarășii noștri de pe alte meleaguri? Iar noi, aici, stăm la căldurică și comentăm. Propun să organizăm și noi o demonstrație.”: ,, Și ce să cerem?” întreb un participant.
    ,, Nu cerem nimic. Vrem să sprijinim partidul.” Un alt participant îl întrebă pe secretar: ,, Și de ce să sprijinim partidul? Se clatină deja?„
    Ne-am putea întreba și noi : de ce să sprijinim capitalismul?

    • Like 1
  • Marga check icon
    Articolul, in opinia mea prea lung si prea neclar, prezinta in principal teorii de acum aproape 100 de ani! Se refera prea putin la teoriile contemporane, care reflecta lumea de azi si nu argumenteaza afirmatii ca "În procesul de expandare a redistribuirii, funcțiile antreprenoriatului sunt alterate și, din acest motiv,producția, care stă la baza redistribuiri, își încetinește creșterea." Sunt prezentati doar 2 cantareti, desi canta mai multi.
    • Like 3
  • Socialismul in esenta lui , este un sistem utopic, nerealizabil in momentul de fata , cand toti suntem individualusti . Poate intr-un viitor indepartat cand o sa punem binele comun in fata binelui personal o sa fie realizabil. Socialismul in teorie ii cel mai bun , dar nu este aplicapil in practica. Capitalismul ii o solutie atat timp cat nu apar dereglari de gen monopol , interventii defectuoase ale statului , etc. Atat timp cat sunt giganti care se eschiveaza de la reguli ,taxe , doar pt ca sunt "too big to fail" , atunci legile capitalismului sunt deturnate. O alta urmare a capitalusmului sunt averile colosale ramase in familii , producand profit pentru urmatoarele generatii fara a produce inovatie( Ex fiind imperile imobiliare ) . Ar trebuii mostenirile taxate cu 90% pentru a crea egalitate cat de cat la inceputurile fiecarui individ. Daca se acumuleaza averi imense in jurul unor indivizi si sistemul capitalism are de suferit. Iar pesoanele foarte bogate vor face presiuni pe sistemul care le-au ajutat sa devina prospere , in speranta ca vor avea parte de cat mai multe benificii. Tocmai din aceasta cauza am ajuns la paradoxul din SUA cand miliardarii platesc mai putine taxe decat un simplu cetatean. Asta nu mai ii capitalism ci plutarhie. Statul ar trebuii sa fie minialist , lasand ca piata libera sa isi urmerze cursul atat timp cat companiile , persoanele juridice , nu abuzeaza de acest sistem. Iar plasa sociala trebuii sa fie minima pentru a incuraja persoanele sa fie active pe piata muncii. Doar doua sunt motivele care fac o persoana sa persevereze si sa inoveze : "frica existentiala" si "nevoia de "a avea" ,desi a doua duce la consumianism. Iar cu cat un stat ii mai social cu atat ii scade populatiei nevoia de a reusii. Statul ar trebuii sa ofere mijloacele necesare pentru a oferii sanse egale fiecarui individ , adica investit masiv in educatie , si infrastructura si lasate masurile socialiste gen pensie , asigurari, sanatate pe seama pietei libere. Masurile sociale (care sunt in idee socialiste) , nu ar trebuii sa ofere si confort , doar ajutorul de a incepe din nou. Din cauza aceasta cred ca venitul minim garantat , nu ar trebuii sa fie acordat mai mult de 6 luni.
    • Like 1
  • Spre ce ne îndreptăm ? Nici unul dintre poli nu ne atrage : egalitarismul neproductiv din socialism/comunism sau inegalitățile (crescânde și flagrant de) sălbatice ale bogaților tot mai nesătui !
    • Like 5
  • @Republica Foarte frustrant să scriu acest comentariu de pe telefon (nu merge loginul din web), așadar vă rog să-mi scuzați erorile am numai 3 rânduri vizibile aici.
    @Croitoru Cred ca lucrurile sunt o leacă mai complexe si mai greu de judecat. Poate asa e, poate generatia mea o fi mai socialista in gândire, dar cred că asta e cumva irelevant, căci scopul e rezolvarea unor probleme punctuale, nu readucerea in fiintare a ceva pe care l-au gândit unii secole trecute. Lumea noastră nu e lumea lor. Ordinul de mărime nu e același, felul in care suntem interconectați nu e același. Deci aplicabilitatea e cel putin un mare semn de intebare și de fapt e mai mult pe post de înjuratură ideea asta, decât o frica reală ca am invia noi socialismul. E ușor să pui etichete e cam greu să le susții așa că hai să nu facem asta și să fim constructivi.

    Nu știu cât se pune problema printre noi a unei redistribuiri, cât se pune problema apărarii libertații economice. Or asta e o problemă a statului oricum o dai fiindcă nu e o problemă de economie, e una de securitate. Ce înseamna asta? Că pe de-o parte trebuie să aperi interesul individului de interesele colectivitații si pe de alta, invers, interesul colectivitații de interesul individului.

    Problema nu se leagă atât de stânga versus dreapta sau socialism vs liberalism sau alte prostioare pe care le tot aud de la cei care văd comunism peste tot. Aici avem de-a face cu lucruri mult mai puțin teoretice si mult mai practice.

    Unul dintre ele este lobby-ul.
    Or aici e un mare haos. Unii nu au legislație deloc, alții lasă companiile să se amestece din postura lor de persoane juridice în alegeri. De ce naiba ai face așa ceva? Un milion de Dane nu pot contribui la campaniile electorale așa cum contribuie Facebookul sau mai stiu eu ce alta companie. Cui i-a venit ideea asta tâmpită? Și cum poate “dreapta” să apere ideea asta. In contextul ăsta niciodată interesul meu nu va fi reprezentat.

    Pâna una alta nu există nici piețe libere, nici state minimale așa ca hai să nu o dam pe după vișin cum că asta nu e o idee maxim tâmpită si absolut distrugătoare.
    Interesul colectivitații e calcat in picioare. Cum putem să numim progres ceva care mă insclavageste ca cetațean la interesul cui poate să contribuie mai mult la x campanie.

    Urmeaza comentariul doi ca sa nu fac blocuri de text necitibile.
    • Like 0
    • @ Dana Cazacu
      Un alt exemplu la indemâna e monopolul. Necesitatea unei legislații care se împiedice monopolul e de la sine evidenta. Iarași să nu ne dăm pe după vișin, cum că nu am mai avut monopoluri de la Standard Oil încoace. Mâine poate să închidă “socialistul” de Bezos jumătate din siteurile prezente acum pe www, fiindcă ghici ce? Jumate stau pe serverele lui. Nu l-a intrebat nimeni absolut nimic de sănătate și nici nu “a trecut neobservat”. Pe mine mă incomodează rău ideea asta, poate pe altii nu. Oricum intoarcerea la trecut cum sugereaza unii nici nu e posibilă, nici nu e dezirabilă.
      De fapt, aici nu e punct de dezbatere, căci dacă vrem să avem libertate in piață nu putem avea monopol.
      Iarăsi asta e o problema cât se poate de practică.
      • Like 2
    • @ Dana Cazacu
      Nu, piata nu poate de una singura coordona cunoasterea din societate, cum nici statul de unul singur nu poate. Dar hai să nu ne amăgim că putem pune problema libertații pieței, fara să punem în acelasi timp problema dreptului public.
      (Mă rog, e cam injusta observatia mea, caci e suficient să te uiti la Adam Smith si o să vezi ca in Avutia Natiunilor dreptul public e omniprezent).

      Scrieti la un moment dat asa: “ca oamenii pot sa aleaga intre libertatea care duce la prosperitate si egalitatea care se realizeaza in saracie.”

      Pai nu, ca dumneavoastra intelegeti intr-un anumit fel libertatea. Mai exact, ca independenta fata de guvernare a individului. Dar mai exista si conceptia in care libertatea individului pornește din drepturile omului. Individul e liber să-si exercite X drepturi fundamentale. Noi trăim intr-o lume in care ea e inteleasă mai mult in al doilea sens.

      Admit că aici lucrurile variaza de la stat si admit ca aici ambiguitatea intre cele doua conceptii nu e a dumneavoastră ci mai degrabă a istoriei liberalismului. Dar, ideea liberalismului oricum nu era sărăcirea unora pentru îmbogățirea altora. Era îmbogățirea reciprocă. Pentru progres e esențială și îmbogățirea vecinului nu doar a mea.

      Mă rog n-am chef să mă plimb prea mult prin istoria liberalismului si a evolutiei acestor idei, e totusi un articol pe un blog de articole, nu teza de doctorat. Cred ca intrebarea care se pune pentru liberalism e fix aceeași intrebare pe care o punem si socialismului.

      Care sunt regulile pe care si le impune el lui insuși si in ce fel masoara mecanismele de masurare pe care el si le-a impus lui insusi?

      Daca asta ma face socialistă atunci asta e.
      • Like 0
    • @ Dana Cazacu
      Te face filozoafa , dar filozofii nu au condus lumea , si nu au fost nici bogati. Pe scurt una ii teoria , alta ii practica. Atat socialismul cat capitalismul sunt perfecte in teorie , atat timp cat nu se lovesc de interesele meschine a fiecarui individ in parte. Este nevoie de un mecanism care sa se autoajusteze in linii mari. Bogatii sa nu devina prea bogati ,iar saracii sa aiba posibilitatea sa tinda spre mai bine. Educatia cred ca ii instrumentul ideal + o taxare masiva a averii dar nu in timpul vietii.
      • Like 1
    • @ Silviu Pop Sese
      Nu cred ca ai citit ce am zis. Tocmai asa am inceput sunt aici niste probleme punctuale si practice care sunt si punctele slabe din argumentatia articolului. Scopul filosofiei nu e nici să conduca lumea, nici sa se imbogătească.
      • Like 0
    • @ Dana Cazacu
      Simplu. Capitalismul reprezinta în esența vânzarea unui bun sau serviciu la prețul cel mai bun pentru consumator. Dacă ai reușit sa faci asta ai îmbunătățit viețile oamenilor oferindule un bun sau serviciu la un preț cât mai avantajos.
      Cât despre corporații care influențează politica... Bezos ca și mine tot un vot are. Societate decide cine sunt cei care ajung la putere. Altfel nu trăim în democrație nu?
      • Like 0
    • @ Adrian Chirita
      Capitalismul ca și sistem de funcționare are și deficiente, nu este perfect - vezi școala și sistemul de educație - dar el este cel mai bun motor pentru ridicarea nivelului de trai al individului. Trăiesc mai bine ca sărac acum în România decât aristocrat in Franța de acum 200 de ani.
      • Like 0
    • @ Adrian Chirita
      Nu, dumneavoastră și Bezos nu aveți ”tot un vot” fiindcă dumneavoastră nu aveți nici pe de parte resursele prin care să vă promovați interesele la nivel politic. Nu puteți de pildă angaja lobbiști că să influențați legislație. Altfel, nu-mi plac deloc tratările simpliste, fiindcă inevitabil cad în prozeletism. Apoi, ce constituie valoare nu e musai cel mai bun preț și nu e musai și cea mai bună abordare pentru o societate. Statele nu sunt companii, a se face această distincție. Dacă vă preocupă cu adevărat citiți măcar Nozick - Anarhie, Stat și Utopie.
      • Like 0
  • Un articol foarte bun, articulat și bazat pe studii.
    • Like 0
  • un articol valoros, cu resurse citate si comentate, complex, util celor ce vor sa inteleaga economia. ciudat insa ca nu sunt cititori, Domnule Croitoru, poate trebuia sa introduceti poze cu fotbalisti, manechine si masini sport - e o gluma, caci acel segment schimba pagina in 3 secunde. Sau poate segmentul de cititori de pe republica nu are rabdarea necesara reflectiei si ar avea nevoie de o varianta simplificata scurta? asta e si o te
    ma pentru redactie! cum prezentati simplu ideile valoroase?
    • Like 0


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult