foto: Profimedia
Nu cred că poate fi un loc mai plăcut unde să îţi iei micul dejun decât o terasă mângâiată de soarele blând al lui mai, printre flori de hârtie imense, atât de răspândite în lumea Mediteranei, măslini tineri, palmieri şi sumedenie de alte flori colorate, care, toate, împodobeau curtea închisă de zidurile albe, în mijlocul căreia se găsea o piscină care strălucea la fel de albastru ca şi cerul. Deşi erau numai şase mese în exterior, auzeam patru limbi: franceză, italiană, engleză şi, evident, română.
Ultima dată când am cutreierat Salento şi Puglia ne-am cazat la două masserii, Zanzara, şi Borgo Santuri, şi nu cred să existe locuri de cazare mai frumoase în Europa rurală decât aceste masserii. Iar preţurile? O lună mai târziu am fost două zile la noi, la munte, la o pensiune de trei margarete, construită din materiale ieftine, şi ne-a costat mult mai mult. Să înţelegeţi că nu exagerez deloc, la sfârşitul lui mai, o noapte de cazare pentru o cameră de două persoane cu mic dejun la Maseria Zanzara o găseşti la 300 lei. Borgo Santuri costă ceva mai mult, 750 lei.
Masseriile erau mici aşezări agricole ale nobilimii rurale din Puglia şi Salento. Când rostul lor economic a dispărut, unele au continuat să fie utilizate ca locuinţe de vară ale familiilor înstărite din regiune. Italienii au avut întotdeauna o pasiune pentru tradiţia lor şi istoria locurilor, aşa că multe dintre ele au fost renovate. Recent, când turismul a explodat în regiunea Mediteranei, au fost transformate în pensiuni sau hoteluri.
Ambele masserii fuseseră ridicate înainte de anul 1500. Prima la care am stat, Zanzara, se găseşte la câţiva kilometri de Porto Cesareo şi la câteva minute de plajele Mării Ionice. Pare o hacienda din filmele western şi este ceva mai rustică decât următoarea destinaţie, Borgo Santuri. Are o curte în care se pătrunde pe sub o poartă care, în trecut, se închidea în fiecare seară pentru a-i proteja pe cei dinăuntrul său. Are un restaurant excelent, plin în fiecare seară.
“Familia care a construit-o a fost normandă”, mi-a spus doamna care ne-a înmânat cheile camerelor care îmbinau construcţia spartană, din piatră, cu dotări moderne. A fost suficient să îmi stârnească interesul pentru a descoperi istoria acestor locuri fiindcă în acea seară când am ajuns acolo, iertată-mi fie ignoranţa, nu ştiam că normanzii ajunseseră din nordul Franţei şi sudul Angliei până în tocul cizmei italiene.
Cealaltă masserie la care am ajuns, Borgo Santuri, de lângă Ostuni, fusese renovată pentru prima dată la 1882 şi, în urmă cu câţiva ani, refăcută iarăşi pentru a fi transformată în pensiune agroturistică. Una dintre doamnele familiei care se ocupa de pensiune spunea că terminase Belle Arte şi, când a văzut că suntem interesaţi de poveştile locurilor, ne-a deschis capela proprietăţii, după ce ne-a avertizat că nu era inclusă în circuitul turistic. Construcţia aceasta era mai “tânără” cu vreun secol decât hotelul propriu-zis. Şi-a cerut de două ori scuze fiindcă nu era restaurată. Nu mai aveau fonduri, pentru că refacerea cu tehnica şi materialele de atunci este foarte costisitoare. Am zâmbit trist, fiindcă, la noi, s-ar fi găsit nişte saci de tencuială pe la vreun magazin de bricolaj şi nişte lavabilă cu care să fie redecorată modern.
Intrarea în bisericuţa în care se adunau toate cele nouă familii care locuiau în micul complex agricol în urmă cu câteva sute de ani era de o frumuseţe aparte. Ziduri de piatră caramel încadrate de leandri cu flori roşii şi portocali pitici plini de fructe creau un spaţiu magic, de o frumuseţe rustică şi fascinantă. Interiorul capelei era simplu, fără decoraţiunile pompoase ale bisericilor din oraşele italiene, şi mi-a amintit de bisericuţa din mijlocul cimitirului din Densuş.
Ambele masserii erau populate de pisici blânde care de-abia aşteptau să te aşezi pe un scaun pentru a ţi se cuibări în poală. Într-o dimineaţă, la Zanzara, când am luat micul dejun, am uitat uşa camerei întredeschisă şi ne-am trezit cu o trupă de pisicuţe cuibărite în pat. Bineînţeles, niciunde nu le-am văzut fugărite şi înjurate.
Chiar dacă acesta nu este neapărat un articol de călătorii, haideţi să vedem cum ajungem aici. Un zbor dus-întors cu Wizzair Bucureşti – Bari costă vreo 300 lei de persoană în perioada asta. de la Timişoara sau Cluj mai trebuie să puneţi vreo sută de lei în plus. Nici închirierea unei maşini nu e prea scumpă pe Aeroportul “Karol Wojtyla”. Cui nu-i place condusul, poate lua trenul să se plimbe prin toate orăşelele de pe coasta Adriaticii, de la Bari la Lecce, trecând prin Polignano a Mare, Ostuni sau Brindisi.
La Ostuni am stat cu altă ocazie la un hotel superb tocmai în faţa oraşului vechi. Era o clădire albă, ascunsă printre ziduri vechi şi palmieri înalţi. Când am urcat pe terasa hotelului, pustie în acea seară, deasupra Città Bianca, cum i se spune vechiului Ostuni, superb luminată, cu zidurile de lapte care luptau cu întunericul nopţii, se lăfăia cea mai mare şi rotundă lună pe care am văzut-o vreodată.
A doua zi am luat micul dejun în restaurantul de la demisolul hotelului. M-a surprins, fiindcă fiecare masă era aşezată într-un separeu. Aşa că l-am întrebat pe italianul mic de statură şi volubil de la recepţie de istoria hotelului şi de acea aroganţă a restaurantului în care fiecare masă îşi avea mica sa încăpere de piatră. Localnicul a zâmbit cu toţi dinţii, aşa cum e moda în Peninsulă, şi mi-a explicat doct că, pe la 1450, actualul hotel era un han de poştă. Regina Isabella a Castiliei, care stăpânise coasta sudică a Italiei, se îngrijise de comunicaţii, aşa că înfiinţase mai multe hanuri unde poştalioanele găseau cai de schimb, iar aici, în faţa cetăţii Ostuni, se găsea unul dintre ele. Pe locul actualului restaurant se găseau grajdurile bine întreţinute, unde fiecare bidiviu avea boxa proprie, construită din piatră. Când edificiul medieval se transformase în hotel, arhitectul refăcuse întregul demisol şi plasase câte o masă în fostele boxe ale cailor de poştă.
Chiar dacă aţi aterizat pe Bari, aveţi de 10 ori mai multe motive să vizitaţi Lecce, decât acest oraş. Un baroc elegant şi cald, palate cu faţade care par sculptate din piatră care preia superb culoarea soarelui din acea golden hour a fiecărei după-amieze, o cetate restaurată, catedrale şi bazilici, o destinaţie perfectă pentru aproape orice anotimp.
După cum vedeţi, nu am scris nimic de Alberobello, Matera şi Polignano a Mare. Cred că toată lumea cunoaşte acei trulli şi acoperişurile din calcar ce par căsuţe de poveşti. La fel, Matera, care în anii ’50 era considerată “ruşinea Italiei”, este bine-cunoscută pentru Sassi, partea arhaică a oraşului, de când Mel Gibson a filmat aici Patimile lui Hristos. La fel de şeruite pe instagram sunt şi fotografiile de pe celebra plajă Lama Monachile din Polignano. Deşi cam toţi bloggerii de turism vorbesc despre un fiord, este doar un golf îngust, iar nu creaţia vreunui gheţar.
Dacă ştiţi italiana, intraţi în vorbă cu localnicii. Sunt bucuroşi să explice turiştilor istoria comunităţii lor şi, mai ales, să le indice unde găsesc cele mai frumoase locuri. Întrebând într-o benzinărie dacă este vreun loc la fel de frumos ca Alberobello, un italian care pufăia leneş dintr-o ţigară mi-a explicat că acela este un loc pentru turişti, dar că nimic nu se compară în zona lor cu Locorotondo. L-am ascultat şi am descoperit un orăşel vechi, cu adevărat rotund, cum îi spune şi numele, de o eleganţă aparte, cu palate şi case văruite în alb, cocoţat pe culmea unui deal, cu străduţe tipic mediteraneene, de unde poţi vedea frumuseţea văilor din jur. În decembrie este decorat feeric încât pare casa adevărată a unui bunic bătrân şi generos cu copiii, chiar dacă nu vede zăpada aproape niciodată, iar globurile colorate fac concurenţă florilor iernatice.
Aşa că, până ce mai avem suficient kerosen să ne plimbăm prin Europa, ar fi cazul să vă plimbaţi printre livezile de măslini şi masseriile sudului italian.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.