Puteam să fiu canadian, dar a câștigat Iliescu. Continuăm și azi să alegem răul cel mai mic?

E seara târziu şi mama se uită la ştiri. Eu stau într-un colţ al canapelei şi mă joc cu un lego. Deodată mama închide televizorul şi spune cu o privire ciudată că plecăm în Canada. Eu mă uit la ea cruciş. Fusese o zi lungă la grădiniţă şi mie nu mai îmi ardea de plimbări la ora aia.

Era anul 2000, aveam 4 ani şi Corneliu-Vadim Tudor tocmai ajunsese în turul doi la prezidenţiale.

Acum am 20 de ani. În Canada n-am mai plecat, că a câştigat Iliescu; între doi balauri, măcar a fost ales ăla care scuipa mai puţin venin.

De câţiva ani totuşi mă întreb: cum au reuşit aceşti politicieni toxici să adune atât de mulţi adepţi şi atât de multe voturi? Şi mai ales, cum de, 16 ani mai târziu, o bună parte din acei oameni care i-au votat, continuă să îşi aleagă lideri cu un trecut dacă nu dovedit penal, atunci cel puţin dubios? Am auzit de multe ori, mai ales în mediul rural, fraza „Lasă-l, dom’ne, că a furat, da’ a mai şi făcut ceva". Cum de încă sunt atâţia oameni care nu reacţionează la furt şi lasă de la ei?

Cred că am un răspuns bun la asta: românul nu asimilează banul public ca fiind de fapt banul lui personal.

Dacă un om e tâlhărit pe stradă, va fi foarte frustrat şi indignat de banii care i-au fost furaţi – şi pe bună dreptate, cine nu ar fi?

Omul acela ştie cât de mult a muncit pentru ce avea la el şi cât de nedrept este să îi fie luată pe necinstite munca.

Dar dacă acelaşi om află că primarul localităţii sale a cumparat lalele de 100 de lei bucata, reacţia va fi de multe ori: „Şi ce? Lasă că măcar a făcut ceva, ia uite ce frumoase sunt". Şi ar avea dreptate dacă la banii ăia lalelele ar dansa și cânta, dar asta de obicei nu se întâmplă.

De ce reacţionează omul nostru diferit? Pentru că el nu este conştient că banii primăriei = banii lui. Şi atunci dacă nu sunt banii lui de ce ar reacţiona?

Acum veţi spune că nu este aşa, că toţi ştiu că plătesc taxe şi impozite şi că banii primăriei sunt ai lor. Eu am rezerve că aşa stau lucrurile şi daţi-mi voie să îmi argumentez poziţia.

Românul, când primeşte salariul sau pensia, gândeşte în net. „Cât câştigi?" - „2.500 de lei pe lună." - „Bravo, e un salariu bun!" etc. La fel fac şi grecul, polonezul sau portughezul. În schimb britanicul, danezul sau americanul gândesc doar în brut. „How much do you earn?" - „About Ł30 000 a year" ar suna o conversaţie de acest tip în Londra. E poate vreo coincidenţă că ţările din al doilea grup o duc mai bine decât cele din primul? Nu e niciun secret aici, nivelul de trai din nordul Europei şi din SUA e mai ridicat sau mult mai ridicat decât cel din sudul şi estul continentului. Care e legătura între modul în care se văd taxele şi nivelul de trai?

Dacă omul nu e conştient în viaţa de zi cu zi (subliniez: în viaţa de zi cu zi, şi nu doar când vine fluturaşul de salariu) de cât dă din munca lui la stat, banii pe care îi dă pur şi simplu îşi pierd valoarea emoţională şi omului nu îi mai pasă de ei.

Sună exagerat?

În Romania taxele pe salariu (cu toate contribuţiile angajatului şi angajatorului) sunt undeva în jur de 42%.

Cu alte cuvinte, fiecare romȃn plătitor de taxe munceşte cam 25 de minute în fiecare oră pentru banul public. Numai că cei mai mulţi nu sunt conştienţi de asta. Sau dacă sunt, nu sunt în mod constant. Dezavantajul aici e că, făcând asta, psihologic vorbind, este foarte probabil ca ei să uite că banii din acele 25 de minute le aparţin tot lor şi ei doar îi dau mai departe. Dar minutele şi orele acelea din viaţă sunt ale lor, munca este a lor, banii sunt ai lor.

Renunţând să ne gândim la banii pe care îi producem pentru stat, renunţăm în mod subconştient la proprietatea lor. Cu alte cuvinte, ne delimităm de ei şi atunci când ei ajung în cufărul vreunei autorităţi publice, în mintea multor oameni ei au ajuns acolo în vreun fel magic, nu prin contribuţia lor oră de oră, zi de zi. Efectul final este că oamenilor nu le va mai păsa de soarta banilor acelora aşa mult deoarece nu îi consideră ca fiind şi ai lor. Dacă nu sunteţi de acord cu acestea, amintiţi-vă de câştigătorii alegerilor locale din Baia Mare şi din Jilava. 

Propun o soluţie: să gândim în brut de azi înainte!

În loc de mai sus-amintitul „Câştig 2.500 de lei pe lună", haideţi să spunem „Câştig 4.400 de lei pe lună".

În felul acesta, eu voi şti lună de lună că dau 1.900 de lei taxe. Faptul că ştiu suma exactă este de o importanţă uriaşă. Eu voi şti că dau 1.900 de lei din banii mei proprii şi personali în fiecare lună, nu vreo sumă vagă pe care o citesc pe fluturaş şi la care nu mă mai gândesc până la următorul salariu când mă uimesc singur de cât de mare este el de fapt (să mai zică cineva că nu sunt multe salarii de 1.000 de euro pe lună în România…).

În felul acesta eu, involuntar, mă voi ataşa emoţional de banii aceia şi atunci când devin bani publici îmi va păsa mai mult de soarta lor, fiindcă ştiu că sunt de drept ai mei.

Şi când voi auzi că din aceşti bani s-au luat lalele de 100 de lei bucata o să stau treaz noaptea, gândindu-mă în ce locuri exotice aş fi putut da fuga cu ăia 1.900 de lei care mi-au fost cheltuiţi abuziv. Şi nu o să mai accept asta de la aleşii locali, fiindcă sunt banii mei! Sau când mă duc la doctor şi mi se cere şpagă, eu pot să nu o dau ştiind că deja am dat 460 de lei în fiecare lună pentru asigurările de sănătate.

Subliniez cât de important este să fim conştienţi de suma exactă pe care o plătim în taxe. După cum funcţionează mintea umană, va fi mult mai uşor să ţin minte şi să îmi pese când ştiu exact ce bani sunt, faţă de a da o sumă „oarecare" acolo…

Ce ar fi să ne folosim de egoismul naturii umane spre folosul tuturor? Oricărui om, mai mult sau mai puţin educat, îi pasă de ce e al lui, atâta timp cât ştie că e al lui. Deci haide să gândim în brut şi să ne lăudăm cu mia de euro pe care mai mulţi români decât credeam o au ca salariu!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp