Foto: Facebook Mame pentru Vață
Înjurături. Asta a auzit în sala de naşteri, prietena mea cea mai bună, o fată cu nume de floare, care a rămas însărcinată pe când era în clasa a noua, imediat după admiterea la un liceu de elită.
În anii ’90 un astfel de caz stârnea senzaţie. Ieşeam dintr-o eră pudibondă, în care deşi procreerea era obligaţie de stat, nu se vorbea deschis despre cum devine treaba cu copiii. Prin clasa a opta m-a apucat o curiozitate şi m-am dus la librărie să văd dacă pot să mi-o astâmpăr (încercasem întâi la bibliotecă dar nu existau astfel de cărţi).
Am găsit un tratat academic stufos, înţesat de cuvinte lungi şi complicate, care se vindea ‘la pachet’ cu o carte despre fluturi. Am dat banii şi pe fluturi (ce mă interesau pe mine fluturii?), doar ca să văd dacă în cartea aia pot găsi vreun răspuns.
Mi-a folosit un pic patru ani mai târziu, când am început să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. Nu existau reviste şi cărţi pe înţelesul nostru, iar internetul încă nu se inventase. Ca să ne explice aparatul reproducător la lecţia de biologie din clasa a şaptea, doamna profesoară a scos băieţii din sală când a predat aparatul reproducător al fetiţelor şi invers: a scos fetele din sală când a predat aparatul reproducător al băieţilor. Era ruşine ca băieţii să înveţe despre vagin, ovare şi menstruaţie, iar fetele să înveţe despre penis şi spermatozoizi.
Acum avem de toate: cel mai bun şi rapid internet din toată Europa (ne invidiază aproape statele UE pentru internetul nostru performant), avem youtube unde poţi să găseşti tot ce vrei şi ce nu vrei, avem nenumărate canale de televiziune cu nenumărate filme explicite, avem cărţi şi reviste de toate felurile. Informaţia e pe toate gardurile, la îndemână, şi ai zice că asta e destul. Dar nu e!
România e pe locul unu la numărul de sarcini şi de avorturi la adolescente. A trecut un sfert de secol, iar noi nu am progresat deloc. Ba chiar cred că am regresat: 10% din toate sarcinile duse la termen sunt din rândurile adolescentelor, 10% din avorturile voite tot în rândul adolescentelor se întâmplă, iar 60% dintre adolescenţii activi sexual nu au utilizat niciodată contraceptive. Stăm rău nu doar la aducerea pe lume a copiilor nedoriţi, dar şi la mortalitate maternă, care e la nivel dublu faţă de media Uniunii Europene.
La fiecare 100.000 de femei care nasc, 11 dintre ele nu trăiesc să îşi îmbrăţişeze copilul, iar moartea lor ar fi putut fi prevenită. Asta înseamnă de trei ori mai mult decât la suratele din Slovacia, Slovenia şi chiar Bulgaria, de aproape şase ori mai mare decât în Italia şi Spania şi de aproape zece ori mai decât în Austria şi Polonia.
Mai deunăzi, într-o conversaţie pe Facebook un domn tuna şi fulgera împotriva femeilor sărace veşnic ‘borţoase’, care ‘toarnă’ copii, iar altul îşi exprima dezgustul cu privire la cele care decid să facă avort (am explicat aici ca femeile NU vor să facă avort). De la necunoscuţi nu am pretenţii, dar m-am alarmat când o prietenă profesoară se arăta indignată pentru aceleaşi motive şi cu acelaşi stereotip al ‘femeilor care toarnă copii’.
Există mulţi oameni care sunt convinşi că oricine doreşte să îşi planifice sarcinile poate să facă acest lucru şi că doar prostia, răutatea sau lipsa unui minim bun simţ poate să împiedice acest lucru. Şi eventual etnia, evident cea romă. Din păcate viaţa bate filmul, în cel puţin 10% din cazuri, pentru că nici una din adolescentele–mame cu care am vorbit vreodată nu şi-ar fi dorit să rămână însărcinată. Cel mai adesea, ele au rămas însărcinate datorită presiunii de a se ‘mărita’ pentru a reprezenta o gură în minus în familia de origine, datorită faptului că nu le-a explicat nimeni niciodată ce să facă pentru a nu avea copii, datorită faptului că şi dacă au aflat de pastila contraceptivă, au auzit şi că aceasta poate să producă orbire sau chiar cancer (?!), datorită faptului că bărbaţii lor nu acceptă prezervativul (şi chiar dacă l-ar accepta, nu ar avea bani să îl cumpere), datorită faptului că aceştia acceptă cu atât mai puţin idea de coit întrerupt. Pentru bărbatul român neaoş, sexul cu o femeie care nu are alternative, rămâne cea mai ieftină distracţie.
Maria şi cei şase fraţi ai săi au fost abandonaţi de tată. După un timp, mama ei s-a ‘recăsătorit’. La 13 ani Maria a rămas însărcinată cu acest bărbat. După un timp, mama i-a luat copilul şi a alungat-o de acasă. Turnat copilul numărul unu. Maria a ajuns zilieră la cartofi într-un alt judeţ. S-a aciuat cumva la casa unor oameni ce păreau cumsecade, doar că aici a rămas din nou însărcinată cu bărbatul care i-a dat un acoperiş. Când a avut probleme cu sarcina, s-a dus la medicul din sat, care i-a recomandat cinic să nu mai mănânce atâta ciocolată. Turnat copilul numărul doi.
La 12 ani Claudiei i-a murit tatăl. Mama ei nu a mai putut să o trimită la şcoală: trebuiau rechizite, haine, bani pentru transport, mâncare. Pentru mâncare a trimis-o mai degrabă să aibă grijă de o femeie în vârstă bolnavă de cancer. La 15 ani a cunoscut un băiat şi a rămas imediat însărcinată. Deşi sarcinile la minore trebuie monitorizate gratuit, prima oară când Claudia a văzut şi mai ales auzit un medic ginecolog a fost când a născut: ‘Ți-a plăcut să..., fire-ai a dracului, acu’ urli aicea de ne spargi urechile! Gura scroafă ordinară!’. Turnat copilul numărul trei.
Lucreţia are 34 de ani şi are deja 6 copii. Nu îşi mai doreşte alţii, dar e deja însărcinată cu al şaptelea. Adevărul e că nici pe primii şase nu i-a dorit, dar au venit, iar acum că au venit are grijă de ei cu fasole şi cartofi, pentru că altceva nu are. Nu ştie ce ar putea să facă, cum să nu mai aibă alţii. Nu a fost niciodată la un consult ginecologic si nici nu şi-a facut analize medicale pe timpul celor şapte sarcini. „Primul copil l-am născut acasă, eram cu mama. De fapt era un grajd. Apoi a venit salvarea. Pe ceilalţi nici nu mai imi aduc aminte pe unde i-am nascut’. Turnat copilul numărul patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă şi zece.
Putem să mai numărăm mult şi bine la copii ‘turnaţi’ din sărăcie, ignoranţă, analfabetism, abuz, foamea care înghesuie femeia să ‘stea’, pumnul care o convinge să nu protesteze, cinismul medicilor precum cel care a recomandat consumul redus de ciocolată în locul investigaţiilor, discriminării gravidei în funcţie de starea sa socială şi economică (mă îndoiesc că femeia care dă cuviincioasa şpagă sau îşi permite să meargă la o maternitate privată îşi aude aşa ‘alinturi’ de la cadrele medicale), lipsa unui sistem de urmărire (poate chiar penală?) a cadrelor medicale care nu acordă ajutorul necesar tuturor femeilor însărcinate, etc. Dar idea e: ce facem?
La nivel de politici publice ar fi foarte importantă revizuirea pachetelor de servicii acoperite din Fondul național unic de asigurări de sănătate (FNUASS) și constituirea unui pachet unic de servicii medicale pentru gravidă; clarificarea protocolului de monitorizare și supraveghere a gravidei; dezvoltarea unui sistem prin care femeile gravide să poată sesiza încălcarea drepturilor conferite de reglementările în vigoare (de ex. crearea și susținerea unui hotline destinat femeilor gravide prin care să poată fi sesizate abaterile de la reglementările legale privind asistența prenatală); constituirea unui mecanism de sprijin financiar pentru gravidele cu vulnerabilitate economică. (ex. asigurarea transportului pentru accesarea serviciilor medicale din orașele de proximitate, suplimente alimentare în timpul sarcinii, etc.).
La nivelul nostru al cetăţenilor:
- Am putea să încercăm să înţelegem fenomenul femeilor care ‘toarnă’ copii. Cazurile nu sunt ‘în vrac’. Fiecare femeie care aduce pe lume unul sau mai mulţi copii în condiţii de sărăcie extremă, are o istorie personală de abuz, de discriminare, de excluziune şcolară (în marea majoritate a cazurilor!), de sărăcie ca urmare a lipsei de oportunităţi educaţionale, deşi în ţara noastră se spune adesea că învăţământul ar fi gratuit (ceea ce e fals!). Inţelegând situaţia acestor femei înţelegem mai bine lumea în care trăim şi putem să fim dintre cei care contribuie la soluţii şi nu la perpetuarea unei probleme care ne deranjează.
- Am putea ca, individual sau organizat, să încercăm să ajutăm copiii proveniţi din aceste familii. Nu au nevoie de luna de pe cer, ci de lucruri simple: haine, mâncare, rechizite, o vorbă bună, o activitate socială cu sens (ex. o excursie), prieteni copii şi adulţi din alte medii sociale, modele de comportament care să îi inspire să devină oamenii harnici care vor munci, inclusiv ca să ne plătească nouă pensiile.
- Am putea să ajutăm organizaţiile care dezvoltă programe pentru femeile ce au nevoie de ajutor. Mame pentru Viaţă, al organizaţiei World Vision, este un astfel de program.
În fine, în general şi mai ales în sala de naşteri, ar ajuta foarte mult şi cei şapte ani de acasă, întru utilizarea unui limbaj şi a unui comportament adecvat. Şi dacă se poate, numai dacă se poate, ar ajuta şi un pic de compasiune.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Doua lucruri:
Intai, oamenii, in general si statistic, nu sunt eroi. Inainte de a cere de la oricine sa plece de acasa, sa indure batai, sa caute carti pe care stie/nu stie sa le citeasca din/nu din vina proprie, am putea fiecare sa ne amintim ultima data cand am tacut chitic in fata fiscului, a politistului de la circulatie, a sefului, a profesorului - care nu ne bagau pumni, nu ne spargeau nasul, nu ne rupeau coastele, nu ne alungau de acasa. Aproape s-ar putea spune ca ne-a placut, nu?
Al doilea: daca am trait intr-un oras, care avea o strada asfaltata, care avea pe ea un front continuu de cladiri, intre care era si o librarie, daca in acel oras era si o scoala, care avea sala de sport, avea si retroproiector, avea si profesori care sa poata gasi doctori care sa tina prelegeri, acestia, deducem, fiind in proximitate, probabil fiindca orasul cu pricina avea si spital, asta nu neaga adevarul unei localitati fara strada asfaltata, fara librarie, fara scoala, sala de sport la scoala, profesori, retroproiector, spital... sau despre ce era vorba, ca n-am inteles eu cum era?
Faptul ca nu ne mananca lupii fix in fata casei iarna sau ca nu avem dihori in pod poate fi corelat cu oarecare succes cu faptul ca traim in asezari mari (acolo unde se aplica, desigur)..
S-au inventat de mult termeni ca 'excluziune sociala', 'ciclul saraciei', care expliciteaza niste chestii vizibile cu ochiul liber, ramane doar sa ne obisnuim cu ele, la fel ca si cu ideea ca nu ne-am nascut in padure, ca n-am construit noi monitorul, scoala, biblioteca si fabrica de pantofi de unde ne vine incaltamintea pe care o purtam ca sa nu ne fie rusine pe strada.
Ramane sa ne obisnuim si cu ideea ca problema nu se rezolva de pe o zi pe alta cu hei-rup, indiferent daca eroismul e al meu sau al fatucii de dois'pe treis'pe ani careia i se recomanda cu caldura sa ia cativa pumni in gura si sa plece in strada cu unu-doi copii dupa ea, ca pe urma o sa fie bine.
In fine, sunt solutii, stiute, incercate, unele mai eficiente, altele mai putin - educatie, infrastructura, job-uri, ne-uitatul urat la oameni -
Dar, na, inclusiv faptul ca nu ajungem odata sa depasim momentul 'e numai vina lor, dar intre timp vin danezii si ne(!) fura copiii', dovedeste ca e destul de lucru si din fata monitorului de acasa.
PS - Chiar am numarat orele pana cand urma sa vina un domn sa-mi spuna ca n-am inteles nimic.