Foto: Profimedia Images
Puține lucruri găsesc mai dezagreabile decât gândirea pozitivă și ce vine la pachet cu ea. Inițial cred că m-a deranjat pentru că părea ca o forțare a individualității personale de a se încadra în anumite norme și apoi pentru că am descoperit cât de multa substanță exista dincolo de gândirea pozitivă.
De curând, pe 13 septembrie, a fost sărbătorită neoficial ziua mondială a gândirii pozitive, ocazie cu am scris un articol despre optimismul tragic ca modalitate de contrabalansare a pozitivității toxice.
Dificultatea de a sta în prezența unor emoții neplăcute, a unor gânduri sau amintiri dificile sau de a face față unor situații dificile de viață poate să creeze un mecanism de apărare în care să mă forțez să văd partea pozitiva în orice situație, binele din orice rău și să cred că de fapt suferința nu există și că întotdeauna tot răul e spre bine. Dar asta nu este decât o formă de negare a realității și implicit a suferinței inerente în viață.
Termenul de „optimism tragic" îi aparține lui Viktor Frankl și are mai degrabă legătură cu nevoia de a da un sens experiențelor și de a crea un sens și în mijlocul suferinței, dar nu de a o înfrumuseța și cosmetiza doar de dragul de a o face mai suportabilă.
Capacitatea de a face fața situațiilor dificile și de a crește ca urmare a acestora vine din a le accepta așa cum sunt și de a învață să facem față la ceea ce ele ne aduc.
O altă idee de luat în seamă este distincția dintre recunoștința ca emoție și recunoștința ca proces. „Miezul spiritual al recunoștinței este esențial dacă este să vedem recunoștința că fiind mai mult decât o unealtă narcisică de dezvoltare personală. O greșeală comună este să vedem recunoștința ca fiind folositoare în mod egoist, ceva care să mă ajute să îmi apreciez viața mea și binecuvântările mele, în ciuda suferinței celorlalți". Asta a fost pentru mine o idee la care a meritat să poposesc și să reflectez.
Recunoștința, ca proces, își are rostul ca unealtă de dezvoltare personală atât timp cât ne este folositoare să răspundem afirmativ la afirmații de genul: Sunt recunoscător că am ceva pentru care să trăiesc chiar dacă viață a fost foarte grea pentru mine; Sunt recunoscător pentru viața mea chiar și atunci când sufăr; Sunt recunoscător pentru oamenii din viața mea chiar daca mi-au provocat suferință; Spun mulțumesc la finalul fiecărei zile, chiar dacă nimic nu a mers așa cum mi-aș fi dorit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Fac voluntariat la spital unde sunt copii adusi in ultimul stadiu. Am cunoscut o mamica ucrainianca cu puiul bolnav rau ce medicii din Cernauti, Iasi si Cluj au spus ca nu mai au ce face, sotul tanar ce nu poate parasi Ucraina din motive de razboi, si celalalt copil ramas in Ucraina la bunici, ea ramasa fara munca si fara sanse sa aiba de munca prea curand cu razboiul, cu bani imprumutati de la rude si prieteni sa ajunga la spital in strainatate cu copilasul. Tot ce isi repeta e ca va fi mai bine, ca se vor rezolva, ca va veni o minune. Realmente e tot ce mai putea - sa spere ca va fi tot mai bine. Cine poate sa o convinga ca e momentul sa fie recunoscatoare pt.... pt ce?