They say I look like God.
Could God be black?
My God!
If all are made in the image of Thee, Could Thou perchance a zebra be?
Louis Armstrong, “They Say I Look Like God” (The Real Ambassadors, 1962)
În ziua de 19 martie 1965, „orele 17 și 43 minute” conform comunicatului oficial, liderul comunist al României, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, înceta din viață. După patru zile de doliu național, timp în care fusese expus pe catafalc în holul Palatului Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, cadavrul îmbălsămat era depus într-un mausoleu din „Parcul Libertății”. Întreaga ceremonie fusese o copie la scară redusă a funerariilor lui Iosif Vissarionovici Stalin, la care atât defunctul, stalinist înverșunat, cât și o parte dintre cei care îl însoțeau acum pe ultimul drum participaseră în 1953.
Pe mulți, decesul i-a luat prin surprindere: prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și preşedintele Consiliului de Stat al RPR nu împlinise încă 64 de ani, iar starea gravă a sănătății sale le era cunoscută doar câtorva apropiați. La trei zile însă de la mitingul de doliu avea loc la București un eveniment chiar mai uimitor: Louis Armstrong concerta la Sala Palatului. Lucru nemaivăzut, „o mare personalitate artistică de renume mondial” originară din Statele Unite ale Americii capitaliste vizita România comunistă. Lucru nemaiauzit în statul totalitar mioritic, „cel mai faimos american din lume” (cel puțin în opinia lui Dave Brubeck) cânta oficial, fără teamă de repercusiuni, jazz.
Războiul rece cultural
Ce căutau la București, în plin război rece, Armstrong și cei cinci membri ai formației sale? Capitala României reprezenta a treia etapă a unui turneu est-european care începuse pe 12 martie 1965 în Cehoslovacia, la Praga, continuase în Germania Democrată, la Berlin și Leipzig, urma să includă trei orașe din Yugoslavia, Belgrad, Zagreb și Ljubljana și avea să se încheie în RDG, cu o serie de concerte la Berlin, Magdeburg, Erfurt și Schwerin.
„Regele” mai fusese la Belgrad și Ljubljana, în aprilie 1959, și avea să cânte la Budapesta în vara anului 1965. Alături de Dizzy Gillespie, Brubeck, sau Benny Goodman, care în 1962 concertase în Uniunea Sovietică, Armstrong era unul dintre cei mai eficienți „ambasadori culturali” ai Statelor Unite. Recunoscând potențialul uriaș al jazz-ului – american prin naștere și antitotalitar din fire – de a pleda pentru democrație și libertate, Departamentul de Stat al SUA finanța de ceva vreme turnee în zone de interes strategic. Deși își vedeau de muzică și se fereau să facă politică (sau poate tocmai de aceea), performerii „live” și segmentul „Ora de jazz” a emisiunii „Music USA” a postului de radio Vocea Americii, moderată de Willis Conover, se dovediseră o „armă sonică” extrem de eficientă în atragerea publicului și combaterea comunismului de tip sovietic.
Și totuși, se pare că turneul est-european din 1965 al lui Armstrong nu a fost finanțat de guvernul SUA. Detalile sunt departe de a fi lămurite. Datorită eforturilor lui Stephan Schulz, care a dedicat o carte subiectului, știm că în cazul celor 17 concerte din RDG aranjamentele au fost facute de un om de afaceri elvețian, Werner Schmid, dar nu e deloc limpede dacă patronul companiei Schmid Productions s-a ocupat și de restul segmentelor. Nu este clară nici natura contractelor încheiate cu fiecare reprezentant al țărilor implicate în parte – în cazul est-german, Agenția pentru Artiști, condusă de Ernst Zielke, în cazul român, Oficiul de Stat pentru Turnee Artistice (OSTA), în frunte cu Ion Rovența. Cert este că reacția publicului a fost pretutindeni extrem de călduroasă. Atât de călduroasă, încât presa din State a vorbit despre zdruncinarea zidului Berlinului și l-a creditat pe Satchmo cu înclinarea României spre Vest (în cuvintele celor de la Chicago Tribune, „Romania Swings to the West”).
Un element neserios, cosmopolit
Cum se explică totuși atitudinea prietenoasă a autorităților comuniste, ostile prin definiție jazz-ului, un ghimpe ascuțit în coasta oricărui dictator, fie el Adolf Hitler sau Leonid Illici Brejnev? Un interviu oferit de Zielke oferă un prim indiciu: „Faptul că Armstrong (...) a venit în RDG este și o dovadă a sporirii prestigiului nostru politic și economic în lume. Cu alte cuvinte, deși pentru liderul comunist Walter Ulbricht jazz-ul nu era decât „Affenmusik”, „muzică a maimuțelor”, o expresie decadentă și degenerată a înapoierii culturii americane, prezența lui Armstrong avea o uriașă valoare simbolică și punea RDG pe hartă.
În Cehoslovacia, jazz-ul avea o situație mai bună (de altfel, la Praga, Armstrong a fost întâmpinat de Alexander Dubček, prim-secretar al Partidului Comunist Slovac, în persoană). În Yugoslavia, el fusese „amnistiat și oficializat”, așa cum arată Radina Vucetić. În România însă, situația era dezastruoasă.
Gheorghe Gheorghiu-Dej împărtășea probabil punctul de vedere al lui Nikita Sergheevici Hrușciov, care declara în decembrie 1962 că jazz-ul îl balonează. Mai mult decât atât, poliția secretă a regimului avea ordin să-i țină sub urmărire pe amatorii de delicii muzicale „subversive”.
În august 1963, de exemplu, un informator semnala existența unei „reviste ilegale numită ‘Jazz Cool’ al cărei redactor... este un element neserios, cosmopolit, atât în ce privește concepțiile lui cât și ținuta vestimentară”. „Obiectivul”, un tânăr student de 22 de ani din Pitești pe nume Cornel „Sing” Chiriac, a fost identificat și pus sub supraveghere, împreună cu ceilalți colaboratori, bănuiți de spionaj și complot. În august 1964, Cornel era anchetat de Securitate. Recunoștea că încălcase legile țării și își asuma întreaga vină, dar sublinia ca jazz-ul era muzica negrilor, o artă născută în focul luptei împotriva sclaviei impuse cu forța de societatea burgheză americană albă. Din fericire, scăpa cu un avertisment în legătură cu „faptele ilicite” săvârșite „împotriva regimului democrat-popular” – compilarea unei reviste de jazz și corespondența neautorizată cu Willis Conover (care includea o poezie dedicată lui Sonny Rollins, „Thank you Sonny”).
Nici un an mai tarziu, „Sing” îl asculta pe Armstrong în concert, era prezent la un jam-session organizat la Melody Bar și obținea autograful basistului Arwell Shaw. La numai câteva zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, revista „Secolul 20” a Uniunii Scriitorilor din România îi publica un amplu studiu intitulat „Jazzul izvoare și semnificații”. Numărul, care se deschidea cu necrologul liderului comunist, includea o fotografie a lui Armstrong pe scena Sălii Palatului, cu dedicația acestuia. Un an mai târziu, Chiriac scria prefața ediției în limba română a autobiografiei lui Satchmo, Viața mea la New Orleans.
Marx vs. Uniunea Sovietică
Responsabilă pentru deschidere era decizia lui Gheorghiu-Dej și a acoliților săi de a se îndepărta de Moscova. Resimțind ca o amenințare politica de „de-stalinizare” promovată de Hrușciov, liderul comunist român a început să implementeze un comunism „național”. Exprimat în „Declarația din aprilie 1964”, programul avea și o componentă culturală. De exemplu, Andrei Oţetea, directorul Institutului de Istorie al Academiei Republicii Populare Române din Bucureşti, a fost însărcinat cu editarea unor „însemnări” inedite „despre români” ale lui Karl Marx. Descoperite în arhiva Institutului Internațional de Istorie Socială din Amsterdam de istoricul polonez Stanislas Schwann, notele au fost publicate într-un tiraj amplu la Editura Academiei RPR, atât în original, cât și în traducere română. Deși priveau Rusia imperială, nu cea sovietică, fișele de lectură ale părintelui comunismului erau lipsite de echivoc cu privire la agresiunile repetate la adresa Principatelor Române, inclusiv ocuparea Basarabiei, în 1812. Cuplat cu redeschiderea unui subiect tabu – problema teritoriilor românești anexate –, gestul a stârnit pe loc iritarea autorităților sovietice, Brejnev însuși definindu-l drept „dușmănos”. Prezența lui Armstrong la București avea un rol similar. Autoritățile române se făceau frate cu jazz-ul, simbol al Vestului, în interesul „cauzei” – distanțarea de URSS.
Deschiderea a fost relativă. Electrecord, compania națională de înregistrări audio, a lansat – în același an 1965 – o serie de jazz, însă până la căderea regimului comunist, în decembrie 1989, au apărut doar 24 LP-uri. Cel care a deschis seria, pianistul Jancsi Körössy, a emigrat în SUA la scurt timp de la debutul românesc. Chiriac a fugit și el în Germania, devenind una dintre vocile cele mai apreciate ale Radio Europa Liberă (secția în limba română); avea să fie asasinat în 1975.
Noul lider comunist român, Nicolae Ceaușescu, a continuat politica de apropiere de Occident inaugurată de predecesorul său. În 1967, România a stabilit relații diplomatice cu Republica Federală a Germaniei. În același an, unul dintre membrii marcanți ai Partidului Republican din Statele Unite, Richard Nixon, făcea o vizită neoficială la București. În vara anului 1969, Nixon a venit din nou în România, de data aceasta oficial, în postura de președinte al SUA. În urma acordurilor semnate cu acest prilej, un număr important de artiști americani au putut fi văzuți în turneu în București. Cu toate acestea, jazz-ul nu era nicidecum promovat, ci doar tolerat. Și aceasta nu numai datorită utilității sale politice, cât mai ales din cauza apariției pe scena culturală a unei progenituri și mai decandente a culturii occidentale: rock-ul.
* Cornel Chiriac, „Jazzul, izvoare și semnificații”, Secolul 20 (3/1965) 178-198; Bogdan Barbu, Vin americanii! Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece 1945-1971, București 2006; Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor, Bucureşti 2013; Mircea Udrescu, Metronom ’70. Cornel Chiriac în documentele Securității, București 2015; Florian Lungu, Moşu. Florian Lungu în dialog cu Doru Ionescu, Bucureşti 2016; Nelu Stratone, Istoria rock-ului românesc I. Rock sub seceră și ciocan, București 2016.
* Mulțumesc pentru ajutor Jazzinstitut Darmstadt (în special lui Arndt Weidler), Louis Armstrong House Museum & Archives (în special lui Ricky D. Riccardi) și lui Hanno Höfer.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.