Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Relația lui Trump cu adevărul

Donald Trump la telefon

(Foto: Guliver/Getty Images)

„In an open relationship” ar fi statutul relaţional pe care preşedintele american pare să îl aibă cu adevărul, dacă acest statut ar fi prezentat în termenii triviali ai Facebook-ului. Desigur, Donald Trump nu este primul preşedinte american care să fi minţit în timpul mandatului şi cel mai probabil nu va fi nici ultimul. De la Nixon la Reagan şi până la Clinton, ocupanţii „celei mai oneste funcţii din stat”, aşa cum a ajuns să fie cunoscută după George Washington (cel despre care se spunea că nu putea spune o minciună), au avut momentele lor în care onestitatea nu a fost principala lor calitate – ca să ne exprimăm cât mai diplomatic (cartea „935 lies” de Charles Lewis este o colecţie a acestora). Cu toate acestea, niciunul nu a reuşit să adune o colecţie atât de impresionantă de neadevăruri aşa cum a făcut Trump în primele sale luni de mandat. 

Înainte de a emite judecăţi de valoare trebuie să admitem faptul că Donald Trump este omul potrivit la locul potrivit. Mandatul său se desfăşoară în plină ascensiune a fenomenului „Post-truth” (denumită generic şi post-factual care este o cultură politică în care dezbaterea este încadrată în spectrul emoţiilor şi este deconectată de la realităţile politice), un fenomen care a început să ia amploare dinainte de mandatul lui Trump. El este doar un exponent foarte bun al acestei realităţi (sau irealităţi dacă e să vorbim punctual), ştiind să joace foarte bine jocul şi ce butoane să apese pentru a-l domina.

În fapt, el s-a folosit de o tendinţă care exista deja de mai mulţi ani pe scena internaţională: conceptul de „fake news” – ştiri false. Deşi diseminarea ştirilor neadevărate este o realitate din cele mai vechi timpuri (inclusiv despre Caesar se dădeau ştiri false), fenomenul a luat amploare odată cu dezvoltarea şi imposibilitatea de a verifica informaţia găsită pe site-urile de socializare. În ultimii ani principalii reprezentanţi ai curentului şi cei care îl stăpânesc cel mai bine în acest moment sunt ruşii. În SUA lui Trump, fenomenul a dobândit o nouă valenţă: nu a ţintit către a face populaţia să creadă o minciună, ci a-i face toţi să se îndoiască de orice fel de ştire. Iar acest debuşeu era necesar în special în cazul unui candidat care părea neverosimil el însuşi fără ajutorul altora.

Candidatul Trump a avut nevoie de o astfel de strategie într-o campanie în care toate şansele erau împotriva lui, în care era ridiculizat şi în care afirmaţiile sale erau contrazise cu dovezi şi dur criticate de un corp de presă care nu avea nevoie să câştige încrederea populară. Candidatul Trump, da. Preambulul acestei strategii a fost poziţionarea lui ca exponent al „adevărurilor nepopulare” adică acele afirmaţii pe care oficialii s-au ferit mereu să le spună, în special despre propria ţară. Acest tip de sinceritate critică la adresa unei Americi disfuncţionale i-a atras susţinerea unei mari părţi a electoratului care se declara sătulă de politicianul de carieră. Odată câştigată această încredere, ea a devenit oarbă pentru susţinătorii viitorului preşedinte şi deci o modalitate de a aduce o alternativă la adevăr. Impulsul său de a împărtăşi gânduri netrecute prin filtru l-au făcut un personaj popular în alegeri şi tot acesta este unul din neajunsurile ca preşedinte. Următorul pas a fost acela de a decredibiliza presa care putea să îl decredibilizeze. Tradiţional, în SUA, relaţia presă-administraţie este una benefică ambelor părţi: presa câştiga audienţa (şi implicit bani) prin diseminarea mesajelor administraţiei, iar administraţia îşi vede mesajul ajuns la cât mai mulţi oameni.

Probabil alergic la empiric, Donald Trump a găsit o alternativă la acest barter: diseminarea propriului mesaj (şi automat a propriei realităţi) prin intermediul Twitter, realizând că nu are foarte multă nevoie de mass-media. Eliminând intermediarul şi beneficiind de atenţia directă a electoratului său, preşedintele a putut să emită judecăţi de valoare în ceea ce priveşte diverse trusturi de presă făcându-le frecventabile sau nu (un astfel de exemplu este Breitbart). Practic a reuşit să le facă „de ruşine” şi astfel să le inducă o formă de submise, o strategie care a funcţionat întrucât presa televizată este pe antepenultimul loc în topul încrederii populaţiei în SUA, eliminând astfel din joc instituţia care putea să îl tragă la răspundere pentru ceea ce zice şi ce face. Ca să ne dăm seama de atmosfera din jurul preşedintelui, unul dintre consilierii acestuia, Steve Bannon, a declarat pentru New York Times că „presa de elită este partidul de opoziţie” şi că „ar trebui să îşi ţină gura”.

Astfel, cred că putem afirma că mare parte din ascensiunea la putere a lui Donald Trump a fost construită pe atacurile îndreptate împotriva structurilor care puteau contesta veridicitatea afirmaţiilor sale aducând totodată şi dovezi. Nevoia lui e să definească presa ca pe un element elitist care a ignorat timp de atâta timp omul de rând şi poziţionându-se ca o alternativă la aceasta, a cultivat neîncrederea de care avea nevoie pentru momentele în care minţea sau exagera.

„Ţara mă crede” este cel mai bun exemplu care demonstrează complicata relaţie pe care preşedintele Trump o are cu adevărul. Provocat de un reporter ABC News să susţină cu dovezi afirmaţia că milioane de oameni au votat ilegal în alegerile din SUA - motiv pentru care el a pierdut votul popular – preşedintele a declarat: „Ştii ce e important? Că sunt milioane de oameni care sunt de acord cu mine când spun asta.” Mai mult, nu odată, el a justificat afirmaţii pentru care nu a adus dovezi cu evenimente care s-au întâmplat ulterior transformând practic neadevărul în adevăr post-factum. În acest caz, Donald Trump este pe drumul de a deveni primul preşedinte apărat nu de puterea funcţiei pe care o ocupă, ci de „reach-ul” postărilor sale pe Twitter şi puterea pe care acestea i-o dau, cu care reuşeşte să definească cicluri de ştiri si cu care poate să distragă atenţia de la lucrurile care îl incomodează.

În definitiv acesta este principalul subiect: distragerea atenţiei publice de la cazurile cu adevărat importante – implicarea şi întâlnirile cu Rusia din timpul campaniei, abuzul de putere în cazul directorului FBI James Comey şi în general, o pleiada de greşeli, bâlbe şi gafe făcute din poziţia de lider al lumii libere. Creator şi adept al conceptului „adevărului hiperbolizat” (în cartea sa „The art of the deal”) conform căruia „oricine este dispus să creadă că ceva este cu adevărat mare şi spectaculos (....) pentru că marile mase ale unei naţiuni sunt mult mai coruptibile în natura lor emoţională decât în cea voluntară, iar în natura lor primitivă şi simplistă sunt mai pregătiţi să cadă victima unei minciuni mari decât a unei minciuni mici”, Trump pare să fi găsit reţeta perfectă pentru epistemologia secolului 21: adevărul este adevărat, însă neadevărul funcţionează mai repede şi mai bine. Liderul de la Casa Albă este un episod periculos atât pentru propria-i ţară, cât şi pentru scena internaţională, iar cocktailul de megalomanie, semidoctism, nepregătire, încăpăţânare şi aroganţă s-ar putea dovedi a fi prea mult chiar şi pentru poziţia pe care o ocupă. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Pastrand proportiile,mai in gluma mai in serios,as spune ca Dragnea e un micut Trump,iar Trump un mic Dragnea...
    • Like 0
  • Fiecare pasare pe limba ei piere.
    • Like 0
  • Președintele Trump este cea mai buna alegere in comparație cu candidatul Democraților progresiști care nu mai au nimic in comun cu alegătorii de bun simt din USA .
    • Like 0
  • Articolul este un atac infect la adresa lui Trump, bazat pe informatii preluate din main-stream media obedienta establishment-ului.
    • Like 0
  • Domnule Trump puteti veni linistit in Romania, un drac mai mult sau mai putin in Haosul mioritic chiar nu mai conteaza ! (Romania = Hazard)
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult