Resurecția „suveraniștilor”. Când Europa s-a săturat de prea mult bine

(Foto Guliver/Getty Images)

„Poporul italian este prietenul nostru şi merită lideri la înălţimea istoriei sale”, spunea zilele trecute, la Cairo, preşedintele francez Emmanuel Macron. Era un răspuns pentru ultimele atacuri ale populiştilor italieni, dintre care s-a remarcat, prin limbajul agresiv si neȋncetatele atacuri ȋmpotriva liderilor francezi, vicepreşedintele Consiliului de miniştri de la Roma.

„Un nebun băutor de şampanie”. „Sper că francezii se vor putea elibera de un preşedinte foarte slab.” Cuvinte demne de propaganda de război? Nu, sunt cȃteva dintre „scrierile” de pe twitter adresate preşedintelui Franţei de către dl Matteo Salvini, preşedintele Ligii, partidul care, alături de Mişcarea de Cinci Stele, a format coaliţia care a dat guvernul italian. Dacă ne uităm la procentele obţinute la alegerile parlamentare de partidul dlui Salvini, acestea sunt modeste, doar 17%, ȋnsă, istoric, este un rezultat remarcabil pentru Liga Nordului, rebotezată repede şi formal, Lega, pentru a aduna şi sufragiile italienilor trăitori ȋn partea mai caldă a Peninsulei, pe care, pȃnă ȋn urmă cu puţini ani, liderul său ȋi caracteriza cu atribute asemănătoare celor cu care acum ȋl descrie pe preşedintele francez.

Dl. Matteo Salvini este acum pe val. A blocat vasele cu emigranţi, acţiune care i-a adus un dosar penal şi şansa de a perora ȋmpotriva magistraţilor care nu ascultă de vocea poporului şi vor să ȋl condamne fiindcă şi-a apărat ţara de hoardele barbare. Învinovăţeşte Franţa că vrea să ȋi fure Italiei petrolul Libiei (fostă colonie ȋn perioada lui Mussolini, il Duce, autocratul după care suspină mulţi dintre suporterii Ligii). Se declară „suveranist” şi se face că nu ȋnţelege de ce Italia trebuie să se ȋncadreze ȋn deficitul bugetar de 3% (bineȋnţeles că repudiază rigoarea nemţească din cauza căreia suferă acum italienii). 

Alături de Viktor Orban doreşte ridicarea sancţiunilor ȋmpotriva Rusiei. S-a ȋntȃlnit la ȋnceput de ianuarie ȋn Polonia cu preşedintele partidului de guvernămȃnt de aici, Jaroslaw Kaczynski, o reuniune care acum cȃţiva ani nu ar fi interesat pe nimeni, alături de care speră să declanşeze „primăvara europeană”, iar Italia şi Polonia să creeze o „axă” care să gripeze „motorul” franco-german al UE. Scrie ode doamnei Le Pen şi visează la ziua cȃnd aceasta, ȋmpreună cu „vestele galbene”, va „elibera” Franţa.

Europa pare tot mai mult sedusă de discursul unor populişti precum dl. Salvini, chiar dacă profesorul Walter Riccardi, preşedintele Institutului de Sănătate din Roma, ȋşi prezenta demisia la ȋnceputul anului, explicȃnd că populiştii nu ȋnţeleg nimic din rigoarea ştiinţifică şi nu poate lucra cu un executiv al cărui vicepreşedinte Salvini, competent ȋn toate domeniile, inclusiv medicină, declarase că „pentru el, ca tată, vaccinurile sunt prea multe, inutile şi dăunătoare.”

Atitudini şi vorbe care, pȃnă ȋn urmă cu puţini ani, păreau uitate ȋn perioada interbelică, au devenit fapt cotidian. De la Roma pȃnă la Varşovia sau Londra, numitorul comun al noilor lideri populiştil iliberali, extremişti, suveranişti sau „eliberatori”, este discursul care exacerbează temerile electoratului, hrăneşte frici atavice, desparte popoare şi ridică ziduri. Toate acestea ȋntr-o perioadă de bunăstare şi pace cum nu a cunoscut vreodată Europa. 

Mȃndrii englezi s-au ȋngrozit de posibila invazie a instalatorilor romȃni şi polonezi. Străinii şi subordonarea faţă de Continent au fost motivele vȃnturate de personaje aparent caricaturale, ca dl. Nigel Farage, dar care, repetate zilnic şi dublate de imposibilitatea nativilor britanici de a ţine pasul cu schimbările sociale şi economice profunde, dar pozitive, din Regat, au condus la Brexitul ce pare că va aduce haosul. Raţiunea şi principiile politice din care Insula şi-a făcut un titlu de glorie au fost uitate, dovadă şi strategia actuală a guvernului May de a se reȋntoarce spăşit la negocieri imposibile cu liderii UE, doar-doar proprii alegători nu vor vedea ȋnfrȃngerea ruşinoasă şi le vor acorda ȋncă o dată ȋncredere, cȃnd se vor prezenta la urne. Polonia, ţara care a avut enorm de suferit datorită epurărilor etnice naziste, ȋşi face un titlu de glorie din exacerbarea naţionalismului, cu inerenta xenofobie. Premierul ungar şi-a construit cu migală duşmani infailibili, calaţi pe mentalul colectiv autohton: Soros (să fi fost consilierii săi evrei cei care nu l-au lăsat să folosească originea etnică a miliardarului ȋn discursurile sale aprinse?) ce aduce emigranţii Orientului ȋn regatul milenar al Ungariei pentru a-i strivi valorile creştine, băncile hrăpăreţe, străinii fără credinţă. Austria, mereu zȃmbind extremei drepte, şi-a regăsit aceiaşi duşmani. Acum, Italia, pe ale cărei ţărmuri ajung vasele burduşite cu migranţi africani, şi-a găsit, ȋn sfȃrşit, eroul care să lupte cu ei, mult-pomenitul Matteo Salvini, guralivul fost jurnalist şi fost militant al independenţei Nordului faţă de „hoaţa Roma” reciclat ȋn conducătorul tuturor „neȋnţeleşilor” europeni, ȋn al căror lider ȋncearcă a se erija.

„Ascuţirea limbilor” şi ȋncingerea twitterului are loc ȋn contextul alegerilor pentru Parlamentul european din luna mai. Discursul agresiv, cu duşmani identificaţi bine, chiar dacă inventaţi, motivează cel mai bine electoratul. Probabil că, la un anumit nivel de bunăstare, a vorbi de planuri de creştere economică şi echitate socială nu mai inspiră pe nimeni. Europa ȋncepe să se trezească din basm şi să descopere că mulţi dintre cetăţenii săi nu ȋşi mai găsesc locul ȋn societatea ordonată şi protectoare, că, ȋn vreme ce elitele sale tradiţionale s-au ramolit ȋn bunăstarea capitalelor Occidentale, un nou val de anti-lideri captează atenţia şi voturile din ce ȋn ce mai multor cetăţeni ai săi care au uitat, se pare, unde duc excesele politice şi discursul urii.

Rămȃne de văzut dacă ȋn puţinele luni care au mai rămas pȃnă la alegeri, electoratul va ȋnţelege că cei care ȋi spun doar ceea ce vrea să audă, ȋi gȃdilă orgoliul şi scriu agresiv pe reţelele de socializare, sunt doar cavalerii haosului. Marea Britanie trăieşte pe propria piele succesul populismului, Italia a intrat ȋn recesiune, ungurii protestează ȋmpotriva unei legi care ȋi transformă pe angajaţi nu ȋn sclavii „finanţei internaţionale”, ci ai patroniilor autohtoni. Numai că, ȋn faţa maeştrilor manipulării, ai vorbelor goale, dar tăioase, nici evidenţa nu mai este un argument.

Imperatorii romani ştiau că vulgul are nevoie de pȃine şi circ. De mai bine de jumătate de secol, pȃinea nu a mai lipsit europenilor. În sfȃrşit, au parte şi de circ. Sau, mai bine zis, de teatru. Important este să ne trezim ȋnainte ca focul pus de cabotini pe scenă să cuprindă ȋntreg teatrul. Pompierii care ne-au salvat pȃnă acum sunt ocupaţi cu bufonul lor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp