Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Matteo Salvini - „Căpitanul” sau noul Duce Mussolini?

Matteo Salvini

(Foto Guliver/Getty Images)

Matteo Salvini, „căpitanul”, aşa cum l-au supranumit simpatizanţii Ligii.

Matteo Salvini, conducătorul mişcării politice aparent distruse ȋn urmă cu cȃţiva ani şi renăscută din propria cenuşă ȋn politica italiană şi chiar europeană (vom vedea ce se va ȋntâmpla ȋn anul 2019).

Matteo Salvini, „Cristiano Ronaldo” al tweeturilor şi postărilor din social-media politică.

Matteo Salvini, de la 1 iunie 2018 vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de interne ȋn Guvernul Conte.

Matteo Salvini se năştea la Milano, pe 9 martie 1973, sub semnul zodiacal al Peştilor (capacitate de a repune ȋn discuţie totul şi pe toţi, emotivitate, bunătate, dar şi instabilitate, volubilitate, dublare, amănunte interesante pentru cei pasionaţi de astrologie). 

A fost căsătorit ȋn două rȃnduri şi cu fiecare soţie a avut un fiu. Recent, viaţa sa privată a reapărut ȋn lumina reflectoarelor bȃrfelor italiene pentru povestea de dragoste (deja terminată) cu frumoasa prezentatoare de televiziune Elisa Isoardi, cu nouă ani mai tȃnără decȃt el.

În 1990, la numai 17 ani, era deja ȋnscris ȋn Liga Nordului şi frecventa cu seriozitate Centrul Social Leoncavallo, simbol al Stȃngii extremiste extra-parlamentare ȋn cursul anilor ’70 şi ȋn perioada ȋntunecată a Brigăzilor roşii, organizaţia teroristă ce ȋngrozise Italia.

În 1993, a fost ales consilier municipal la Milano: erau anii exploziei „leghiste” la nivel naţional, regional şi local; anii lui il lider massimo Umberto Bossi, supranumit şi „Șeful”, care aduna ȋn acei ani rezultatele perioadei ȋn care explicase de-a lungul şi de-a latul Italiei de Nord, la diferite conferinţe, contrapunerea politică nu dintre Dreapta şi Stȃnga, ci Nordul ȋmpotriva Romei hoaţe, centrul productiv ȋmpotriva centrului politic parazit, care aduna taxe şi impozite ȋn Nord pentru a le cheltui ȋn Sud, ȋn schimbul voturilor.

În această perioadă, anchetele magistraturii, ȋn special a celei milaneze („Tangentopoli”) făcuseră curăţenie ȋn viaţa politică şi economică, ȋmpărţită decenii de-a rȃndul ȋn mȃinile creştin-democraţilor şi socialiştilor. Victoria Ligii Nordului la Milano şi alegerea primarului Marco Formentini (primele alegeri directe ale primarului după reforma din 1992) au fost un şoc pentru establishmentul care guvernase capitala economică a Italiei ȋn deceniile precedente, dar şi un mesaj ameninţător pentru politica Romei. Salvini va fi ales consilier local ȋn Milano pentru următorii douăzeci de ani succesivi.

Acesta a fost membru al Mişcării Tinerilor Padanezi („aripa tȃnără” a Ligii) ȋn anii ’90, ȋn perioada ȋn care conducătorul Tineretului Ligii Nordului era Massimiliano Romeo, astăzi preşedintele grupării din senat. Erau anii proiectului secesionist al Ligii Nordului, care, ȋn urma unui congres de răsunet, ȋşi modifica denumirea ȋn „Liga Nordului pentru Independenţa Padaniei” şi art. 1 al Statutului („Liga este o mişcare politică confederală care are drept scop independenţa Padaniei.”), anii marii manifestaţii de la Veneţia pentru proclamarea independenţei Padaniei (septembrie 1996), anii alegerilor auto-convocate prin care cetăţenii Nordului trebuia să decidă dacă doresc ca Padania să devină Republică Federală independentă şi suverană (mai 1997: participau aproape cinci milioane de persoane care alegeau primul parlament padanez). Aici trebuie să punem punct istoriei politice şi sociale a Ligii Nordului pentru a putea ȋncepe să ȋncadrăm figura lui Matteo Salvini ȋn istoria sa. Dar ne vom ȋntoarce mai tȃrziu.  

Reluȃnd subiectul carierei politice, trebuie subliniat că Salvini a parcurs toate treptele interne ale partidului: a ȋndeplinit funcţia de secretar politic al Ligii Nordului pentru Milano, ulterior devenea secretar provincial. Din 2004 pȃnă ȋn 2018 a fost europarlamentar.

În 2012 ȋncepe ascensiunea rapidă care ȋl va transforma ȋn conducătorul absolut al Ligii (Nord, ȋncă): ȋnvinge la congresul regional al Ligii Nord – Lombardia; ȋn anul următor cucereşte funcţia de Secretar federal cu 82% din voturi, ȋnvingȃndu-l pe bătrȃnul şi bolnavul Umberto Bossi.

De aici ȋncepe să ȋşi construiască şi dezvolte ȋntr-o manieră agresivă strategia mediatică ce ȋi va aduce ȋn primăvara anului 2018 partidului său un procent de 17% din voturi la nivelul ȋntregii Italii, o cifră nesperată avȃnd ȋn vedere că maximul obţinut fusese de 10% ȋn 1996 (cȃnd Liga Nordului se prezenta la alegeri pe cont propriu, fără a participa ȋn vreo coaliţie cu un partid central şi cu un program politic foarte clar şi direct: independenţa Padaniei).

Astăzi este vice-prim-ministru, coabitȃnd cu Luigi di Maio de la Mişcarea de Cinci Stele (M5S care a obţinut 30% din sufragii), conducȃnd un grup de 183 de deputaţi şi senatori, dar şi Ministerul de interne, adică „butoanele” de unde a ȋnceput să pună ȋn practică programele promovate ȋn cei patru ani dinainte.

Dar cine e gȃnditorul politic Salvini? Şi cum a transformat misiunea Ligii?

Liga Nordului, ȋncă de la ȋnfiinţarea sa, a fost o mişcare politică cu o zonă geografică strict determinată (nordul Italiei, Padania), adică o regiune cu circa 30 de milioane de locuitori si cu un produs intern brut printre cele mai mari din Europa (alături de Olanda şi Bavaria), şi cu o situaţie fiscală netă negativă de circa 70 miliarde de Euro/an (diferenţa dintre taxele trimise către centru şi cele restituite de Roma). În cadrul său se regăseau idei şi experienţe politice diferite, chiar opuse ȋntre ele (liberali şi social-democraţi, catolici şi laici, de stȃnga sau dreapta), dar uniţi cu toții de un unic obiectiv: obţinerea autonomiei fiscale a Nordului. Acest proiect politic a fost urmărit de-a lungul anilor fără succes de către Liga Nordului ce ȋncercase o reformă constituţională confederală a Republicii italiene (1992 – 1995), pentru ca apoi să ȋncerce secesiunea (1996 – 2001), ulterior propunȃnd soluţia transferării puterii centrale către regiuni ȋntr-o manieră similară cu cea a Scoţiei din Marea Britanie (2001 – 2006).

Acestui obiectiv principal (şi constitutiv al Ligii) i-au fost ataşate altele „secundare” şi care au contribuit la definirea identităţii politice a Ligii: lupta ȋmpotriva imigraţiei clandestine, o politică fiscală şi industrială proprie Nordului, lupta ȋmpotriva privilegiilor Sudului, apărarea unor poziţii etice ale Bisericii Catolice, regionalizarea concursurilor publice. Un partid, iată, nici de dreapta, nici de stȃnga, ci cu o puternică orientare teritorială. Bineȋnţeles că, dincolo de intenţia de a se incadra ȋn categoria politicilor şi partidelor secolului XX, fiecare acţiune politică a Ligii Nordului aplicată teritoriului său de referinţă a avut la bază o idee, un concept de societate care poate fi definită atȃt liberală și progresistă, cȃt şi de dreapta sau social-democratică. Dar care era definitorie?

În prealabil, trebuie să spunem că, ȋn Italia, distincţia dintre dreapta şi stȃnga nu este făcută de doctrina economică. În Peninsulă, doctrina liberală pură nu a fost efectiv reprezentată politic, diferenţa stȃnga – dreapta făcȃnd-o mai ales atitudinea naţionalistă versus mondializarea, socialismul naţionalist faţă de socialismul etatic.

Cu excepţia unei scurte excepţii ȋntre sfȃrşitul anilor ’80 şi 1994, caracterizată de o puternică atmosferă liberală ȋn domeniile social şi economic, datorată influenţei profesorului Gianfranco Miglio, a colaboratorilor şi studenţilor săi, Liga s-a poziţionat apoi pe o poziţie economică social-democrată, non-liberală, apropiată de elemente neofasciste (primul care a ȋnceput dialogurile cu Forza Nuova şi Casa Pound a fost Mario Borghezio). 

Şi iată că reapare importanţa acelor ȋndepărtate alegeri pentru Parlamentul Nordului din 1997, autoconvocate sau autoproclamate, al căror scop politic nu era neapărat declararea independenţei, cum fac de un an catalanii, ci de a da viaţă unui „parlament din umbră” (urma, apoi, alegerea unui „guvern din umbră”) ȋn contrapondere Parlamentului şi Guvernului naţional. La aceste alegeri, pe atunci tȃnărul Salvini (avea doar 24 de ani) se pusese ȋn fruntea listei Partidului Comuniştilor Padanezi, care a cucerit puţine locuri (5 din 210), dar care - ȋmpreună cu cele obţinute de social-democraţii lui Formentini şi a creştin-catolicilor lui Leoni - demonstra existenţa ȋn cadrul Ligii a numeroşi lideri ȋndepărtaţi de curentul laic şi liberal, precum şi orientarea lor preponderent socială şi etatistă, nedeclarat ostilă liberei iniţiative, dar, orişicȃt, favorabili intervenţiei constante a statului ȋn economie, ȋn societate şi ȋn celelalte aspecte cotidiene (aşa-numitul „stat etic”). În sfȃrşit, mult efort pentru a smulge societatea din nordul Italiei din mrejele ideologiilor secolului XX, reuşită ȋn puţini ani: centrul de putere socialist şi creștin-popular va fi substituit destul de repede de centrul de putere leghist.

Înfrȃngerea la referendumul constituţional din 2006, boala lui Umberto Bossi şi noul acord cu Berlusconi (2008 – 2011) au condus Liga la pierderea progresivă a identităţii şi, odată cu aceasta, a consensului, aducȃnd-o ȋn anonimatul politic care a condus la retragerea multor militanţi iniţiali din partid şi ȋn care „şeful” nu a mai avut viziunea deceniului precedent, fiind mereu mai puternic condiţionat de cercul restrȃns de yesmeni, interesaţi doar a-şi conserva privilegiile proprii (aşa-numitul „cerc magic”).

Lovitura de graţie survine ȋn urma anchetelor Magistraturii asupra plăţilor personale ale familiei Bossi din finanţările electorale. Urmează verificarea investiţiilor compromiţătoare din Tanzania şi Istria; alte anchete locale (Friuli Venezia Giulia, Piemonte, Lombardia etc) dezvăluie cum practicile acestor „rambursări de cheltuieli” fusese practicată şi de către consilierii regionali. Partidul este afectat serios de către problemele procesuale şi personale, de nepotisme, căzȃnd pȃnă la 2 – 3 procente din sufragii şi părea destinat dispariţiei. 

Matteo Salvini a fost unul din puţinii care nu s-au dat bătuți: şi-a asumat acţiunea necesară a „curăţeniei interne” (dincolo de metaforă: a verificat şi sancţionat vechii şefi, ȋnlocuindu-i cu persoane de ȋncredere). Dincolo de aceste măsuri administrative, a lansat de la tribuna Congresului Ligii Lombarde (2013) viziunea sa personală asupra politicii italiene şi a rolului Ligii. Discursul său a fost convingător: nu a renegat obiectivele politice ale trecutului (autonomie, federalism, independenţă), nici strategiile făcute şi desfăcute pentru a le ȋndeplini (alianţele cu partidul de centru-dreapta al lui Berlusconi, dar şi cu formaţiunile de centru-stȃnga), ȋnsă le-a constatat falimentul. Rezultatele, nici măcar cele minimale, nu fuseseră ȋndeplinite şi, deci, era necesar să fie schimbată direcţia, regȃndite obiectivele şi remodulată strategia necesară atingerii acestora.

Salvini a ȋnţeles că Nordul reprezenta identikitul politic al Ligii, dar şi limita sa. Reforma federală din Italia avea un sens pentru problemele Italiei din anii ’80 şi ’90, dar al doilea deceniu al secolului XXI aducea pe masă alte teme şi probleme: prelungita criză economică, şomajul, plecarea tinerilor, condiţionările bugetare impuse de Europa şi percepute ca o matrice obstrucţionistă care impunea plata debitelor trecutului, care ȋmpiedica cheltuirea şi, astfel, ȋmpiedica autodeterminarea viitorului naţiunii.

Acum nu mai era Roma inamicul, ci Bruxellesul.

Liga avea nevoie să devină un partid naţional, să se adreseze ȋntregii societăţi italiene, să obţină consens şi dincolo de rȃul Po.

Salvini intuise că patrimoniul electoral de centru - dreapta moderat nu va fi al lui Berlusconi pentru totdeauna. Acesta deja trecuse de 80 de ani, ȋn spatele lui conducerea era confuză, dezorganizată, conflictuală, şi, mai ales, nu era nicio stea ȋn devenire care să poată duce mai departe munca lui Berlusconi. Iată că acest patrimoniu electoral era liber şi la ȋndemȃnă.

În consecinţă, Salvini ȋncepuse să schimbe ȋnfăţişarea Ligii, creȋnd o nouă Weltanschaung, sugestivă, plăcută, seducătoare, atȃt pentru militanţii leghişti, ȋn primul rȃnd, cȃt şi pentru clasa de mijloc a Nordului, elector al lui Berlusconi, dar şi pentru destule părţi ale societăţii din Sud. Pentru a crea un consens transversal din punct de vedere anagrafic (tineri, bătrȃni) şi geografic (Nord şi Sud), Liga a trebuit să adopte limbajul unei politici ferme şi convingătoare: apărarea pensionarilor, locuri de muncă sigure pentru tineri, lucrări publice de executat ȋn Sud, reafirmarea rolului central al statului şi al naţiunii ȋn reglementarea vieţii sociale şi economice ale societăţii iitaliene, ordine şi disciplină (ȋn ceea ce priveşte imigrarea, fundamentalismul islamic etc), protecţionismul. 

Iată că avem de-a face cu o „ȋntoarcere” a lui Salvini „comunistul din Padania”, ȋmbogăţit cu o doză de naţionalism. Şi viziunea sa ȋmbracă acum viitorul Uniunii Europene: Liga trebuia să se regăsească ȋntr-o alianţă cu extrema dreaptă europeană ȋn vederea unei profunde revizuiri a maşinăriei financiare care stătea la baza Euro, dar şi pentru o nouă ordine mondială, diferită de globalizarea actuală. E vorba de o Europă deschisă Rusiei şi nu ȋn contrapunere cu aceasta (de aici şi ȋmpotrivirea la sancţiunile aplicate lui Putin).

Salvini a ȋndeplinit şi o ulterioară operaţiune de marketing: lentă, silenţioasă, care a dus la schimbarea culorii partidului din verde ȋn albastru, dar şi la eliminarea cuvȃntului „Nord” (fără a mai trece printr-un congres şi modificarea articolului 1 al statutului de care aminteam mai sus).

Momentul istoric e favorabil: Forza Italia şi Centrul - dreapta sunt incapabile de a oferi o alternativă acceptabilă; formaţiunile de Centru - stȃnga sunt ȋnchise ȋntr-un „castel de cleştar”, complet rupt de realitatea cotidiană, pierzȃnd contactul cu poporul. Iar Salvini a adunat voturile tuturor, ȋntȃi la nivel regional, pe urmă la nivel naţional.

În aprilie 2018 Liga reuşea să obţină 17% din voturi, iar Salvini devenea vice-prim-ministru şi ministru de interne, ȋncepȃnd să pună ȋn practică ceea ce a propovăduit ȋn cei cinci ani anteriori: lupta ȋmpotriva imigraţiei ilegale şi a traficului de fiinţe umane, stricta verificare şi tăierea fondurilor pentru azilanţi, ȋnăsprirea legislaţiei penale ȋn ceea ce priveşte agresiunea ȋmpotriva a ceea ce reprezintă apărarea persoanelor; implicarea UE ȋn gestiunea fluxurilor migratorii; ȋnăsprirea condiţiilor de acordare a azilului politic; semnarea şi ȋntărirea acordurilor bilaterale cu diferite state pentru repatrierea migranţilor clandestini; o nouă politiciă economică şi fiscală ȋn contradicţie cu preceptele UE etc etc.

Dar ce a mai rămas din spiritul autonomist şi independent al Ligii? Cu ridicarea notorietăţii lui Salvini pare să fi rămas foarte puţin… Cȃteva declaraţii de principiu, din ce ȋn ce mai palide din 2013 şi pȃnă astăzi: participarea lui Salvini alături de Partidul Naţional Scoţian cu ocazia referendumului din 2014 asupra independenţei Scoţiei, promovarea referendumului ȋn Lombardia şi Veneţia pentru activarea procedurilor de autonomie prevăzute de actuala Constituţie italiană. Luările de poziţie ȋn acest sens au fost făcute mai mult pentru a nu pierde adeziunea celor 5 – 6 procente a votanţilor care reprezentaseră de la ȋnceput fidelii Ligii. Proba celor afirmate stă ȋn tăcerea de pȃnă acum asupra problemei catalane a ultimului an şi, ȋn special, a arestării pentru delicte de opinie a unora dintre promotorii independenţei Barcelonei faţă de Madrid.

Rămȃne de văzut dacă 2019 va fi anul lui Salvini ori al lui Macron. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu știu cât de deștept e Salvini dar Macron e penibil, practic Macron e un cadavru politic. Una peste alta situația începe să semene cu cea din interbelic, o luptă între bolșevici și naționaliști iar ăsta e rezultatul transformării partidelor socialiste și în special al democraților din SUA în partide cu ideologie bolsevic-internationalistâ. Sună rău. Nașpa.
    • Like 0


Îți recomandăm

Moft Copt

O tartă, un chec, un tort timid. După care a vrut să facă deserturi cu o tehnică puțin mai sofisticată, gen macarons. „Prima dată când am făcut macarons mi-au ieșit. Următoarele 10 dăți nu mi-au mai ieșit”, povestește Răzvan Cărare, fondatorul brandului „Moft Copt”.

Citește mai mult

Gabriel Bebeșelea - credit Foto Ionut Macri

În străinătate se practică discuții ale artiștilor cu publicul, dar înainte de concert, pentru a explica și a susține ceea ce urmează să fie interpretat și concepția muzicienilor despre lucrările prezentate. O perioadă Gabriel Bebeșelea a adus și la Cluj acest concept, dar la un moment dat a realizat că publicul este mult mai dezinvolt după ce ascultă muzica. (Credit foto: Ionut Macri)

Citește mai mult

Gillette

„Mi-a plăcut că au luat o poziție în legătură cu ce înseamnă să fii bărbat azi. Nu poți să fii unul din cele mai mari branduri din lume, să contribui de zeci de ani la definirea imaginii ideale a bărbatului și să nu ai altceva de spus decât că bărbatul trebuie să fie ras fain-frumos”, spune Dan Șendroiu, director de strategie la agenția Friends/TBWA.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Theresa May

În mod normal, o asemenea înfrângere ar fi dus la demisia imediată a oricărui prim-ministru. Nu însă şi a doamnei May, care încă speră, contrar tuturor previziunilor, că va putea convinge UE să-i ofere un acord mai pe placul parlamentarilor britanici. (Guliver Getty Images)

Citește mai mult