Vizitam o catedrală de lângă Praça Luís de Camões din Lisabona când am auzit urletele, acompaniate de claxoane şi cântece care păreau a fi ale unei galerii de fotbal. Am ieşit afară nervoasă iniţial, doar pentru a rămâne şocată şi fermecată ulterior. În faţa mea era una dintre cele mai ciudate, comice şi fascinante imagini pe care le văzusem vreodată.
Un grup de vreo cincizeci de tineri ocupase şoseaua şi înainta către piaţă, intonând un fel de imn şi făcând o gălăgie de nedescris. Cam jumătate dintre ei purtau, pe deasupra uniformelor negre, mantii până în pământ de aceeaşi culoare, cu acelaşi blazon brodat în piept. Pentru o secundă am avut senzaţia că m-am teleportat la Hogwarts.
Catedrala şi picturile ei, oricât de interesante, păleau în faţa acelui spectacol al vieţii. Aşa că am traversat către Praça Luís de Camões, acolo unde procesiunea se oprise. M-am aşezat cuminte pe treptele din faţa fântânii şi i-am observat, vreme de o jumătate de oră. Cei care nu purtau mantii s-au aşezat pe jos acolo, în piaţă, iar unul dintre tinerii Harry Potter a început să ţină un soi de discurs. Evident, nu înţelegeam nimic din ceea ce spuneau, dar îmi puteam da seama că discursul era important pentru cei aşezaţi, deoarece cu toţii îi sorbeau fiecare cuvânt.
La finalul discursului s-au auzit aplauze şi chiote de bucurie, iar ceilalţi tineri cu mantii au umplu nişte bidoane cu apă din fântână şi, trecând pe deasupra capetelor celor care stăteau jos, au răsturnat bidoanele cântând şi râzând. La final, s-au mai spus câteva cuvinte iar după aceea băieţii şi fetele au fost împărţiţi în două grupuri. S-au format două cercuri în care tinerii şi-au folosit mantiile drept paravane pentru ca, în interiorul cercurilor, cei care nu purtau uniformă, să se poată dezbrăca de hainele pe care le aveau pentru a îmbrăca şi ei ţinutele cu mantie neagră. A urmat un imn, intonat de către toţi cei prezenţi iar apoi grupul a plecat.
Prietena mea portugheză, Susana, care era cu mine atunci, râdea văzându-mi expresia descrisă cel mai bine de sintagma autohtonă „ca viţelul la poarta nouă”. Apoi mi-a explicat ce înseamnă Praxe. Pentru portughezi, astfel de evenimente spontane sunt la ordinea zilei. Praxe este un ritual de iniţiere specific universităţilor din Portugalia. Uniforma aceea cu mantie este aceeaşi pentru toţi studenţii, diferenţa făcând-o blazonul universităţii brodat. Odată intrat în mediul universitar, ca student în Portugalia, ai opţiunea de a face parte din Praxe. Evident, poţi refuza această tradiţie, dar majoritatea studenţilor portughezi o urmează deoarece, pentru ei, a purta acea uniformă este un echivalent al prestigiului şi curajului. Dacă vă întrebaţi de ce, ei bine, aflaţi că nu oricine are acest drept.
Nu pot să mă duc să mi-o cumpăr de la magazin dacă nu am trecut prin ritualul Praxe. Acest ritual nu include o pălărie vorbitoare, deşi am aflat că J. K. Rowling a locuit în Portugalia pe vremea când scria Harry Potter şi s-a inspirat din ceea ce a văzut acolo. Praxe, care datează de mai bine de cinci secole în Portugalia, presupune ca studenţii aspiranţi să treacă, pe parcursul primului an universitar, printr-o serie de probe iar, dacă rezistă până la final, vor fi botezaţi, îşi vor alege un naş şi o naşă şi vor avea şi ei dreptul să poarte acea uniformă. Evenimentul la care asistasem eu în Praça Luís de Camões fusese botezul lor. Susana mi-a povestit puţin şi despre „provocările” la care sunt supuşi bobocii. De la intonat melodii fără perdea în public, bătăi cu apă sau cu ouă şi până la farse care includ „oamenii mari”, studenţii din Portugalia trăiesc câte o aventură în fiecare zi pe care o petrec la facultate. M-am trezit dorindu-mi să mă înscriu iar la facultate, în Portugalia de data aceasta.
Am comparat, apoi, cu ce se întâmplă în România. Când eram tristă că am terminat liceul, părinţii mei m-au luat deoparte şi mi-au spus că toată lumea greşeşte când spune că anii cei mai frumoşi sunt cei de liceu. Că pentru ei a fost facultatea şi că mă aşteaptă întâmplări minunate. Şi, din toate poveştile pe care mi le-au spus, chiar dacă ei şi-au trăit studenţia într-un sistem mizer comunist, părea că, într-adevăr, anii de facultate ar trebui să fie o aventură extraordinară.
Am să folosesc cuvântul „cunoscut” în lipsa unui verb mai bun, dar nu poate fi vorba de o cunoaştere autentică aici. Pentru că da, am cunoscut oameni la facultate, colegi de-ai mei care păreau că au ceva de spus şi cu care mi-ar fi plăcut să mă împrietenesc. Eram înconjuraţi de calitate, voinţa ne lipsea. Mi-ar fi plăcut să îi fi cunoscut cu adevărat pe oamenii ăia, mi-ar fi plăcut să fi avut aventurile noastre despre care să pot povesti. Dar viaţa mea, la fel ca şi a celorlalţi colegi de-ai mei, s-a întâmplat în afara facultăţii. În zilele noastre, nu mai există, de fapt, studenţi. Există oameni care fac nişte cursuri de formare şi sunt înfometaţi să prindă vreun internship la vreo companie şmecheră. Îşi conduc toată energia în acel scop şi nu au timp de glume sau de copilării.
La banchetul de terminare a liceului ne urcăm pe mese, ne mărturisim pasiunile ascunse, furăm restul de băutură care a rămas şi alergăm pe străzi, desculţi, până acasă. Trei luni mai târziu, trebuie să fim maturi. Trei luni mai târziu toate acestea sunt manifestări infantile, de nepermis pentru tânărul student serios care trebuie să fie mai bun decât ceilalţi deoarece sunt puţine internship-uri pe la agenţii supertari. Nu e loc pentru toată lumea la masă, cum nu mai e loc nici pentru spontaneitate. Nu suntem colegi, suntem rivali pe acelaşi post şi nu avem timp să ne împrietenim. Nu avem timp să ne trăim studenţia pentru că suntem mult prea ocupaţi cu a deveni oameni mari. M-am gândit că pe vremea părinţilor mei era mai simplu să fie studenţi deoarece aveau un inamic comun. Erau uniţi în revoltă şi, orice griji ar fi avut, a găsi un loc de muncă după terminarea facultăţii nu se număra printre ele. Dar niciunul dintre aceste fapte nu explică, de fapt, realitatea zilelor noastre. Inamic comun avem şi acum, revoltă cred că are fiecare câte o plantaţie sănătoasă acasă, iar cât despre locul de muncă asigurat, portughezii nu îl au. La fel cum nu au nici o economie prea grozavă şi nici o rată a şomajului prea îmbucurătoare. De fapt, problema ne aparţine în egală măsură în care aparţine sistemului universitar.
Am crescut cu zeii succesului şi cu iluzia supraomului. Am ajuns să ne definim ca fiinţe umane în termenii a ceea ce facem ca meserie. Am ajuns să organizăm evenimente de socializare, forţate, clinice, ca şi cum am fi hamsterii dintr-un acvariu. Vorbim, ne întâlnim şi acţionăm nenatural pentru că a trebuit să trecem peste etapa în care ne puneam întrebarea cine suntem. Nu era eficient să medităm asupra acestei întrebări, mai ales atunci când colegii noştri meditau la ce scrisoare de intenţie să creeze, urmând sfaturile din „How to win friends & influence people”. Eram prea disperaţi să nu pierdem startul, să nu vedem trenul cum se duce înainte ca noi să ne fi urcat în el. Iar în această disperare nu mai era loc de factorul uman, precum nu mai era loc nici de copilării.
Sacrificam pe altarul „carierei” propriile instincte şi dorinţe deoarece urma un viitor plin de satisfacţie şi în care vom putea spune mândri că lucrăm pentru agenţia X sau corporaţia Y. Să ne creăm un nume, să ajungem cunoscuţi în domeniu, să acumulăm experienţă şi să devenim profesionişti înainte de vreme. Iar tot ceea ce nu se subscrie acestei viziuni trebuie extirpat, întocmai precum am extirpat picioarele goale pe asfalt.
Pe de altă parte, avem acest sistem universitar despre care se spune că e învechit. Eu cred că nu e suficient de învechit şi, totodată, e anacronic. S-a renunţat la practicile bune, precum dialogul real dintre student şi profesor şi s-a păstrat doar structura negativă, acum, pentru că ea nu mai corespunde cerinţelor actuale. Am avut profesori buni, majoritatea, dar mult prea puţini dintre ei orientaţi către a descoperi parteneri de conversaţie şi mult prea mulţi axaţi pe a crea viitori angajaţi. Ştiu, e o contradicţie faţă de ceea ce auzim în mod curent despre facultăţile din România unde e prea multă teorie şi prea puţină practică. Dar contradicţia e numai de suprafaţă.
De fapt, pentru că sistemul universitar din România nu e în stare să asigure o practică reală, transformă predarea într-o descriere a ceea ce se întâmplă practic, iar pe studenţi în fiinţe anxioase şi disperate, care caută febril să suplinească ceea ce ar trebui să facă practic la facultate. E ca şi cum, în loc să îi dai unui om înfometat să mănânce, îi descrii cum se fac sarmalele. Nici nu reuşeşti să îl inspiri să caute mâncare şi nici nu îl saturi.
Am crescut cu zeii succesului şi cu iluzia supraomului. Am ajuns să ne definim ca fiinţe umane în termenii a ceea ce facem ca meserie. Am ajuns să organizăm evenimente de socializare, forţate, clinice, ca şi cum am fi hamsterii dintr-un acvariu. Vorbim, ne întâlnim şi acţionăm nenatural pentru că a trebuit să trecem peste etapa în care ne puneam întrebarea cine suntem.
Se vorbeşte mult zilele acestea despre homeschooling şi despre sistemul educaţional din România. Nu critic şi nu iau apărarea nimănui, pentru că nu cunosc în profunzime situaţia din şcoli şi licee. O astfel de cunoaştere capeţi dacă eşti elev, părinte sau profesor, ultimele două calităţi presupunând şi condiţia de a fi suficient de implicat încât să observi realitatea actuală. Dar dacă homeschooling-ul ar fi posibil şi în ceea ce priveşte mediul universitar, atunci nu ar fi nicio diferenţă între un student care învaţă acasă şi unul care merge la facultate, din punctul de vedere al experienţei trăite. În anii facultăţii, pare că ne-am deplasat cu toţii în cutiuţe de carton pentru a păstra distanţa şi a evita contactul uman. Sigur, ne salutam, poate chiar făceam şi câte o glumă în pauză la ţigară, dar habar nu am care era autorul preferat al vreunui coleg, cine îşi bea cafeaua fără zahăr sau cui îi era teamă de fulgere. Ani mai târziu, datorită Facebook-ului, descopăr câţiva dintre oamenii care mi-au fost colegi. Îmi place ce scriu unii, mă amuză alţii şi nu pot să nu simt acest regret de a nu îi fi cunoscut.
Dar nu e ca şi cum acum pot să trimit un mesaj cu „Bună, ce mai faci? Îmi place cine eşti, vrei să fim prieteni?” Pare la fel de neautentic precum o întâlnire de socializare unde faci schimb de cărţi de vizită cu o mutră pompoasă, strângi mâini şi răspunzi de vreo douăzeci de ori la întrebarea „cu te ocupi?” în timp ce urli în interior şi îţi vine să-i scuturi bine pe toţi cei de acolo sau să decimezi barul cu cocktail-uri pentru ca, în final, să intonezi „Cine a pus cârciuma-n drum”, spre şocul şi dezaprobarea profesioniştilor de acolo. Dar nu o faci, la fel cum nu ai făcut nimic de genul acesta în facultate, pentru că mediul acela steril de emoţie şi gândire te încorsetează, te paralizează şi îţi ucide dorinţa de a avea parte de un contact uman autentic.
Nu ştiu dacă sunt în măsură să dau sfaturi, dar, dacă m-ar întreba acum un absolvent de liceu ce îl aşteaptă la facultate, i-aş spune că e mai puţin important ce se va întâmpla decât cum se va întâmpla. I-aş spune că Hemingway se lua la trântă cu Orson Welles şi, ulterior, se împăcau la o sticlă de whisky. Că Dali îşi plimba furnicarul pe străzile Parisului iar Bill Gates, atunci când a fost rugat să scrie orarul pentru şcoala sa, a avut grijă să existe o oră de limba şi literatura engleză în care el să fie singurul băiat printre o duzină de fete. Iar toţi aceşti oameni, împreună cu mulţi alţii, au avut performanţele pe care şi le-au dorit şi au demonstrat excelenţă în domeniile alese rămânând autentici, observând oamenii din jurul lor şi nefiind niciodată pe pilot automat. I-aş mai spune că, dacă situaţia financiară îi permite, să nu se angajeze niciodată în timpul facultăţii. Urmează zeci de ani de întâlniri de afaceri, cafele băute în grabă şi discuţii insipide, iar, pentru a le evita sau a le face faţă, este esenţială aceasta pregătire din timpul facultăţii. Ea coincide, de fapt, cu momentul când încep să dispară efectele negative ale adolescenţei, în timp ce se conturează cele pozitive.
E perioada în care faptul că el nu ţi-a răspuns la telefon sau că ea are un decolteu generos astăzi nu mai acaparează tot universul gândirii şi, de aceea, gândul este liber să creeze poteci în junglă, să descopere şi să cutreiere. Peste ani, va veni momentul în care traficul, deadline-ul şi factura la electricitate vor acapara acel univers, întocmai precum o făceau decolteurile şi meciurile de baschet altădată. Iar dacă oamenii pe care i-ai cunoscut, gândurile pe care le-ai descătuşat şi împins în afară cercului propriu, precum şi nopţile târzii cu dispute aprinse despre ultimul roman al lui Llosa nu au existat niciodată, de fapt, dacă ai sărit din trenul ăsta înainte de vreme pentru a alerga după celălat, te vei trezi într-o haltă a minţii pe unde trec multe trenuri, dar doar câte un personal opreşte, din când în când. Oricât de puţin probabil ar părea acum, trenul ăla după care deja te gândeşti să fugi, aşteaptă în staţie. Şi nu e atât de important ce internship sau job ai în timpul facultăţii, pentru că nu trebuie să îţi iei biletul în avans. E mai important cu ce bagaje te-ai urcat în el şi dacă nu cumva ţi-ai uitat costumul de baie în drum spre mare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La noi firmele mari vin si iau mana de lucru ieftina si gratis, evitand sa si pregateasca profesional.