Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Ritual de inițiere pentru viitorii studenți: ce învățăm la trei luni după ce ne urcăm pe mese la banchetul de absolvire a liceului

Vizitam o catedrală de lângă Praça Luís de Camões din Lisabona când am auzit urletele, acompaniate de claxoane şi cântece care păreau a fi ale unei galerii de fotbal. Am ieşit afară nervoasă iniţial, doar pentru a rămâne şocată şi fermecată ulterior. În faţa mea era una dintre cele mai ciudate, comice şi fascinante imagini pe care le văzusem vreodată. 

Un grup de vreo cincizeci de tineri ocupase şoseaua şi înainta către piaţă, intonând un fel de imn şi făcând o gălăgie de nedescris. Cam jumătate dintre ei purtau, pe deasupra uniformelor negre, mantii până în pământ de aceeaşi culoare, cu acelaşi blazon brodat în piept. Pentru o secundă am avut senzaţia că m-am teleportat la Hogwarts. 

Îți recomandăm

Catedrala şi picturile ei, oricât de interesante, păleau în faţa acelui spectacol al vieţii. Aşa că am traversat către Praça Luís de Camões, acolo unde procesiunea se oprise. M-am aşezat cuminte pe treptele din faţa fântânii şi i-am observat, vreme de o jumătate de oră. Cei care nu purtau mantii s-au aşezat pe jos acolo, în piaţă, iar unul dintre tinerii Harry Potter a început să ţină un soi de discurs. Evident, nu înţelegeam nimic din ceea ce spuneau, dar îmi puteam da seama că discursul era important pentru cei aşezaţi, deoarece cu toţii îi sorbeau fiecare cuvânt. 

La finalul discursului s-au auzit aplauze şi chiote de bucurie, iar ceilalţi tineri cu mantii au umplu nişte bidoane cu apă din fântână şi, trecând pe deasupra capetelor celor care stăteau jos, au răsturnat bidoanele cântând şi râzând. La final, s-au mai spus câteva cuvinte iar după aceea băieţii şi fetele au fost împărţiţi în două grupuri. S-au format două cercuri în care tinerii şi-au folosit mantiile drept paravane pentru ca, în interiorul cercurilor, cei care nu purtau uniformă, să se poată dezbrăca de hainele pe care le aveau pentru a îmbrăca şi ei ţinutele cu mantie neagră. A urmat un imn, intonat de către toţi cei prezenţi iar apoi grupul a plecat.

Prietena mea portugheză, Susana, care era cu mine atunci, râdea văzându-mi expresia descrisă cel mai bine de sintagma autohtonă „ca viţelul la poarta nouă”. Apoi mi-a explicat ce înseamnă Praxe. Pentru portughezi, astfel de evenimente spontane sunt la ordinea zilei. Praxe este un ritual de iniţiere specific universităţilor din Portugalia. Uniforma aceea cu mantie este aceeaşi pentru toţi studenţii, diferenţa făcând-o blazonul universităţii brodat. Odată intrat în mediul universitar, ca student în Portugalia, ai opţiunea de a face parte din Praxe. Evident, poţi refuza această tradiţie, dar majoritatea studenţilor portughezi o urmează deoarece, pentru ei, a purta acea uniformă este un echivalent al prestigiului şi curajului. Dacă vă întrebaţi de ce, ei bine, aflaţi că nu oricine are acest drept. 

Nu pot să mă duc să mi-o cumpăr de la magazin dacă nu am trecut prin ritualul Praxe. Acest ritual nu include o pălărie vorbitoare, deşi am aflat că J. K. Rowling a locuit în Portugalia pe vremea când scria Harry Potter şi s-a inspirat din ceea ce a văzut acolo. Praxe, care datează de mai bine de cinci secole în Portugalia, presupune ca studenţii aspiranţi să treacă, pe parcursul primului an universitar, printr-o serie de probe iar, dacă rezistă până la final, vor fi botezaţi, îşi vor alege un naş şi o naşă şi vor avea şi ei dreptul să poarte acea uniformă. Evenimentul la care asistasem eu în Praça Luís de Camões fusese botezul lor. Susana mi-a povestit puţin şi despre „provocările” la care sunt supuşi bobocii. De la intonat melodii fără perdea în public, bătăi cu apă sau cu ouă şi până la farse care includ „oamenii mari”, studenţii din Portugalia trăiesc câte o aventură în fiecare zi pe care o petrec la facultate. M-am trezit dorindu-mi să mă înscriu iar la facultate, în Portugalia de data aceasta.

Am comparat, apoi, cu ce se întâmplă în România. Când eram tristă că am terminat liceul, părinţii mei m-au luat deoparte şi mi-au spus că toată lumea greşeşte când spune că anii cei mai frumoşi sunt cei de liceu. Că pentru ei a fost facultatea şi că mă aşteaptă întâmplări minunate. Şi, din toate poveştile pe care mi le-au spus, chiar dacă ei şi-au trăit studenţia într-un sistem mizer comunist, părea că, într-adevăr, anii de facultate ar trebui să fie o aventură extraordinară.

Am să folosesc cuvântul „cunoscut” în lipsa unui verb mai bun, dar nu poate fi vorba de o cunoaştere autentică aici. Pentru că da, am cunoscut oameni la facultate, colegi de-ai mei care păreau că au ceva de spus şi cu care mi-ar fi plăcut să mă împrietenesc. Eram înconjuraţi de calitate, voinţa ne lipsea. Mi-ar fi plăcut să îi fi cunoscut cu adevărat pe oamenii ăia, mi-ar fi plăcut să fi avut aventurile noastre despre care să pot povesti. Dar viaţa mea, la fel ca şi a celorlalţi colegi de-ai mei, s-a întâmplat în afara facultăţii. În zilele noastre, nu mai există, de fapt, studenţi. Există oameni care fac nişte cursuri de formare şi sunt înfometaţi să prindă vreun internship la vreo companie şmecheră. Îşi conduc toată energia în acel scop şi nu au timp de glume sau de copilării. 

La banchetul de terminare a liceului ne urcăm pe mese, ne mărturisim pasiunile ascunse, furăm restul de băutură care a rămas şi alergăm pe străzi, desculţi, până acasă. Trei luni mai târziu, trebuie să fim maturi. Trei luni mai târziu toate acestea sunt manifestări infantile, de nepermis pentru tânărul student serios care trebuie să fie mai bun decât ceilalţi deoarece sunt puţine internship-uri pe la agenţii supertari. Nu e loc pentru toată lumea la masă, cum nu mai e loc nici pentru spontaneitate. Nu suntem colegi, suntem rivali pe acelaşi post şi nu avem timp să ne împrietenim. Nu avem timp să ne trăim studenţia pentru că suntem mult prea ocupaţi cu a deveni oameni mari. M-am gândit că pe vremea părinţilor mei era mai simplu să fie studenţi deoarece aveau un inamic comun. Erau uniţi în revoltă şi, orice griji ar fi avut, a găsi un loc de muncă după terminarea facultăţii nu se număra printre ele. Dar niciunul dintre aceste fapte nu explică, de fapt, realitatea zilelor noastre. Inamic comun avem şi acum, revoltă cred că are fiecare câte o plantaţie sănătoasă acasă, iar cât despre locul de muncă asigurat, portughezii nu îl au. La fel cum nu au nici o economie prea grozavă şi nici o rată a şomajului prea îmbucurătoare. De fapt, problema ne aparţine în egală măsură în care aparţine sistemului universitar. 

Am crescut cu zeii succesului şi cu iluzia supraomului. Am ajuns să ne definim ca fiinţe umane în termenii a ceea ce facem ca meserie. Am ajuns să organizăm evenimente de socializare, forţate, clinice, ca şi cum am fi hamsterii dintr-un acvariu. Vorbim, ne întâlnim şi acţionăm nenatural pentru că a trebuit să trecem peste etapa în care ne puneam întrebarea cine suntem. Nu era eficient să medităm asupra acestei întrebări, mai ales atunci când colegii noştri meditau la ce scrisoare de intenţie să creeze, urmând sfaturile din „How to win friends & influence people”. Eram prea disperaţi să nu pierdem startul, să nu vedem trenul cum se duce înainte ca noi să ne fi urcat în el. Iar în această disperare nu mai era loc de factorul uman, precum nu mai era loc nici de copilării. 

Sacrificam pe altarul „carierei” propriile instincte şi dorinţe deoarece urma un viitor plin de satisfacţie şi în care vom putea spune mândri că lucrăm pentru agenţia X sau corporaţia Y. Să ne creăm un nume, să ajungem cunoscuţi în domeniu, să acumulăm experienţă şi să devenim profesionişti înainte de vreme. Iar tot ceea ce nu se subscrie acestei viziuni trebuie extirpat, întocmai precum am extirpat picioarele goale pe asfalt.

Pe de altă parte, avem acest sistem universitar despre care se spune că e învechit. Eu cred că nu e suficient de învechit şi, totodată, e anacronic. S-a renunţat la practicile bune, precum dialogul real dintre student şi profesor şi s-a păstrat doar structura negativă, acum, pentru că ea nu mai corespunde cerinţelor actuale. Am avut profesori buni, majoritatea, dar mult prea puţini dintre ei orientaţi către a descoperi parteneri de conversaţie şi mult prea mulţi axaţi pe a crea viitori angajaţi. Ştiu, e o contradicţie faţă de ceea ce auzim în mod curent despre facultăţile din România unde e prea multă teorie şi prea puţină practică. Dar contradicţia e numai de suprafaţă. 

De fapt, pentru că sistemul universitar din România nu e în stare să asigure o practică reală, transformă predarea într-o descriere a ceea ce se întâmplă practic, iar pe studenţi în fiinţe anxioase şi disperate, care caută febril să suplinească ceea ce ar trebui să facă practic la facultate. E ca şi cum, în loc să îi dai unui om înfometat să mănânce, îi descrii cum se fac sarmalele. Nici nu reuşeşti să îl inspiri să caute mâncare şi nici nu îl saturi.

Am crescut cu zeii succesului şi cu iluzia supraomului. Am ajuns să ne definim ca fiinţe umane în termenii a ceea ce facem ca meserie. Am ajuns să organizăm evenimente de socializare, forţate, clinice, ca şi cum am fi hamsterii dintr-un acvariu. Vorbim, ne întâlnim şi acţionăm nenatural pentru că a trebuit să trecem peste etapa în care ne puneam întrebarea cine suntem.

Ruxandra Burcescu

Se vorbeşte mult zilele acestea despre homeschooling şi despre sistemul educaţional din România. Nu critic şi nu iau apărarea nimănui, pentru că nu cunosc în profunzime situaţia din şcoli şi licee. O astfel de cunoaştere capeţi dacă eşti elev, părinte sau profesor, ultimele două calităţi presupunând şi condiţia de a fi suficient de implicat încât să observi realitatea actuală. Dar dacă homeschooling-ul ar fi posibil şi în ceea ce priveşte mediul universitar, atunci nu ar fi nicio diferenţă între un student care învaţă acasă şi unul care merge la facultate, din punctul de vedere al experienţei trăite. În anii facultăţii, pare că ne-am deplasat cu toţii în cutiuţe de carton pentru a păstra distanţa şi a evita contactul uman. Sigur, ne salutam, poate chiar făceam şi câte o glumă în pauză la ţigară, dar habar nu am care era autorul preferat al vreunui coleg, cine îşi bea cafeaua fără zahăr sau cui îi era teamă de fulgere. Ani mai târziu, datorită Facebook-ului, descopăr câţiva dintre oamenii care mi-au fost colegi. Îmi place ce scriu unii, mă amuză alţii şi nu pot să nu simt acest regret de a nu îi fi cunoscut. 

Dar nu e ca şi cum acum pot să trimit un mesaj cu „Bună, ce mai faci? Îmi place cine eşti, vrei să fim prieteni?” Pare la fel de neautentic precum o întâlnire de socializare unde faci schimb de cărţi de vizită cu o mutră pompoasă, strângi mâini şi răspunzi de vreo douăzeci de ori la întrebarea „cu te ocupi?” în timp ce urli în interior şi îţi vine să-i scuturi bine pe toţi cei de acolo sau să decimezi barul cu cocktail-uri pentru ca, în final, să intonezi „Cine a pus cârciuma-n drum”, spre şocul şi dezaprobarea profesioniştilor de acolo. Dar nu o faci, la fel cum nu ai făcut nimic de genul acesta în facultate, pentru că mediul acela steril de emoţie şi gândire te încorsetează, te paralizează şi îţi ucide dorinţa de a avea parte de un contact uman autentic.

Nu ştiu dacă sunt în măsură să dau sfaturi, dar, dacă m-ar întreba acum un absolvent de liceu ce îl aşteaptă la facultate, i-aş spune că e mai puţin important ce se va întâmpla decât cum se va întâmpla. I-aş spune că Hemingway se lua la trântă cu Orson Welles şi, ulterior, se împăcau la o sticlă de whisky. Că Dali îşi plimba furnicarul pe străzile Parisului iar Bill Gates, atunci când a fost rugat să scrie orarul pentru şcoala sa, a avut grijă să existe o oră de limba şi literatura engleză în care el să fie singurul băiat printre o duzină de fete. Iar toţi aceşti oameni, împreună cu mulţi alţii, au avut performanţele pe care şi le-au dorit şi au demonstrat excelenţă în domeniile alese rămânând autentici, observând oamenii din jurul lor şi nefiind niciodată pe pilot automat. I-aş mai spune că, dacă situaţia financiară îi permite, să nu se angajeze niciodată în timpul facultăţii. Urmează zeci de ani de întâlniri de afaceri, cafele băute în grabă şi discuţii insipide, iar, pentru a le evita sau a le face faţă, este esenţială aceasta pregătire din timpul facultăţii. Ea coincide, de fapt, cu momentul când încep să dispară efectele negative ale adolescenţei, în timp ce se conturează cele pozitive. 

E perioada în care faptul că el nu ţi-a răspuns la telefon sau că ea are un decolteu generos astăzi nu mai acaparează tot universul gândirii şi, de aceea, gândul este liber să creeze poteci în junglă, să descopere şi să cutreiere. Peste ani, va veni momentul în care traficul, deadline-ul şi factura la electricitate vor acapara acel univers, întocmai precum o făceau decolteurile şi meciurile de baschet altădată. Iar dacă oamenii pe care i-ai cunoscut, gândurile pe care le-ai descătuşat şi împins în afară cercului propriu, precum şi nopţile târzii cu dispute aprinse despre ultimul roman al lui Llosa nu au existat niciodată, de fapt, dacă ai sărit din trenul ăsta înainte de vreme pentru a alerga după celălat, te vei trezi într-o haltă a minţii pe unde trec multe trenuri, dar doar câte un personal opreşte, din când în când. Oricât de puţin probabil ar părea acum, trenul ăla după care deja te gândeşti să fugi, aşteaptă în staţie. Şi nu e atât de important ce internship sau job ai în timpul facultăţii, pentru că nu trebuie să îţi iei biletul în avans. E mai important cu ce bagaje te-ai urcat în el şi dacă nu cumva ţi-ai uitat costumul de baie în drum spre mare.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Scrii atat de frumos! Multumesc, Ruxandra!
    • Like 0
  • Riturile de trecere si ritualul de initiere sunt cruciale pentru dezvoltarea spirituala si viata sociala a tanarului. Fara ele, tanarul va fi un robotel de care o firma se va descotorosi cand incepe sa scartaie
    • Like 0
  • Vali check icon
    Superb! Felicitări, Ruxandra Burcescu! Cu mențiunea că toată experiența din facultate, atât intra- cât mai ales extracuriculara, nu depinde neapărat de profesori sau de sistem (deși, într-adevăr, ei, profesorii, ar trebui să fie primii care să încurajeze orice tip de experiență din care studentul are ce învăța), ci mai degrabă de cursant și de prioritățile lui în viață. Mediul din facultăți, în general, este, în schimb, unul superficial și steril, da.
    • Like 0
  • Anon check icon
    "I-aş mai spune că, dacă situaţia financiară îi permite, să nu se angajeze niciodată în timpul facultăţii". Dumneata faci misto de tinerii carora li te adresezi? "Şi nu e atât de important ce internship sau job ai în timpul facultăţii" - aha, spune-le asta angajatorilor care cer experienta si un CV cat mai zdravan. "M-am gândit că pe vremea părinţilor mei era mai simplu să fie studenţi deoarece aveau un inamic comun." Da si nu, pe vremea aceea nu prea existau nici competitia nici libertatea de alegere, erai repartizat/a la un loc de munca. Si atunci evident ca nu exista competitia pe internship-uri, nu ar fi avut nici un rost. Acum insa lucrurile au mai mult sens: cel mai capabil obtine jobul, ceea ce e absolut normal (vorbesc aici de principiu, nu de situatiile de nepotism si alte tipuri de manarii). "strângi mâini şi răspunzi de vreo douăzeci de ori la întrebarea „cu te ocupi?” în timp ce urli în interior şi îţi vine să-i scuturi bine pe toţi cei de acolo sau să decimezi barul cu cocktail-uri" - nu-ti convine mediul asta? Ce cauti acolo? Poti sa fii DJ, poti sa iti alegi alt job. "Dar niciunul dintre aceste fapte nu explică, de fapt, realitatea zilelor noastre." - eu zic ca diferenta intre comunismul de atunci si capitalismul de acum e o explicatie destul de buna; e pana la urma diferenta intre mesajul "fii o oaie cuminte si stai in turma" si "castiga cel mai bun". "Peste ani, va veni momentul în care traficul, deadline-ul şi factura la electricitate vor acapara acel univers" - da, tot mai bine decat somajul sau un job prost platit. "Sacrificam pe altarul „carierei” propriile instincte şi dorinţe deoarece urma un viitor plin de satisfacţie şi în care vom putea spune mândri că lucrăm pentru agenţia X sau corporaţia Y. Să ne creăm un nume, să ajungem cunoscuţi în domeniu, să acumulăm experienţă şi să devenim profesionişti înainte de vreme." - nu, nu inainte de vreme. Facultatea este exact momentul in care te antrenezi sa fii profesionist, si da, succesul presupune sacrificiu si munca multa, si e normal sa fie asa. Nu e loc in top pentru toata lumea, nici nu ar fi normal sa fie, de aia e top. "Vorbim, ne întâlnim şi acţionăm nenatural pentru că a trebuit să trecem peste etapa în care ne puneam întrebarea cine suntem." - nu vorbi la persoana I plural cand singura recunosti ca nu ti-ai cunoscut, de fapt, colegii. "Am avut profesori buni, majoritatea, dar mult prea puţini dintre ei orientaţi către a descoperi parteneri de conversaţie şi mult prea mulţi axaţi pe a crea viitori angajaţi." - aha, deci daca un profesor nu-si face treaba, vai de ce nu-si face treaba?! Daca isi face treaba, vai de ce isi face treaba ?! Interesant. "E ca şi cum, în loc să îi dai unui om înfometat să mănânce, îi descrii cum se fac sarmalele." - da, in facultate nu mai esti tinut de manuta ca in liceu, trebuie sa inveti sa te mai descurci si singur, ceea ce iarasi e normal; nici la job nu vei fi tinut de manuta sa-ti faci treaba. Se potriveste o vorba aici: "give a man a fish and you feed him for a day; teach a man to fish and you feed him for a lifetime". "Şi nu e atât de important ce internship sau job ai în timpul facultăţii, pentru că nu trebuie să îţi iei biletul în avans." - nu il iei tu, nici o problema, il ia altcineva in locul tau. Biletul, jobul, oportunitatea, nu conteaza. "E mai important cu ce bagaje te-ai urcat în el şi dacă nu cumva ţi-ai uitat costumul de baie în drum spre mare." - ei, fix asta era esenta! Distractie ma, Harry Potter si bidoane cu apa in cap, ce atata munca si stress! "Nu ştiu dacă sunt în măsură să dau sfaturi" - uite o parare: nu esti. Intoarce-te la critica de film si lasa sfaturile in seama altora.
    • Like 0
    • @ Anon
      check icon
      Ai speriat-o pe săraca fată, unde să scrie și ea proză inspirată de Lusitania? Cei cu talent literar au o problemă în România, una mare de tot. Este o țară prea sălbatică pt oamenii sensibili.
      • Like 1
    • @ Anon
      La noi sistemul e bolnav. La noi internshipurile nu sunt platite si la noi se cere mai mula experienta decat extracuriculare. Daca ai facut un sport de performanta in echipa sau un instrument muzical este egal cu zero, pt ca la noi mereu auzi acea zicala "si experienta profesionala?"
      La noi firmele mari vin si iau mana de lucru ieftina si gratis, evitand sa si pregateasca profesional.
      • Like 1
    • @ Razvan Simionescu
      Anon check icon
      Sistemul e bolnav, dar nu numai la noi. Internshipuri neplatite mai sunt si prin alte parti, iar "scuza" data de obicei este ca pe un intern pierzi mai mult decat castigi, fie ca il/o platesti sau nu (timpul "pierdut" pe explicatii costa mai mult decat profitul pe care il va aduce munca intern-ului). Placut in nici un caz nu e, mai ales din perspectiva de intern si e clar de ce s-ar vedea ca fiind o practica incorecta. Nici inteligent din partea angajatorilor nu prea mi se pare: chiar daca pierzi ceva pe termen scurt, acel intern poate sa devina un angajat full-time foarte bun odata antrenat si sa iti aduca profit pe termen lung; asta desigur vine cu o doza de risc: nu stii daca intern-ul va ramane la tine sau daca se va duce, de exemplu, la un competitor. Cat despre extracuriculare, inteleg de ce sportul in echipa ar trebui luat in serios, dar instrumentul muzical...scuze, asta nu prea vad cum poate fi relevant in alte joburi decat cele legate de muzica/entertainment. Daca urmeaza sa lucrezi programare sau audit de exemplu, nu vad cu ce ma incalzeste pe mine ca angajator ca tu stii sa canti la chitara. Cat despre mana de lucru ieftina...da, multinationalele fac ce e mai profitabil in limitele permise de lege: daca pot sa obtina aceeasi munca pe care o face un angajat din UK la pret mai mic pentru ca legea din Romania permite treaba asta, evident ca o vor face, asta e business-ul, nu cred ca firmele sunt vinovate aici. Revenind la articol: cand tocmai ca se pune atat de mare accent pe experienta profesionala sa vii sa zici: "daca poti sa nu te angajezi pe timpul facultatii, nu te angaja" mi se pare aberant si chiar daunator. De acord, un internship e pana la urma un compromis dar...mai bine cu decat fara.
      • Like 0
  • check icon
    Compreendo que o menina fala o português e o texto e um pretexto de escrever numa maneira laudativa sobre o Portugal. Muito bem. Bravo.
    • Like 1
    • @
      Anon check icon
      Sim, certo, mas por que dar conselhos errados? Não posso entender...
      • Like 0
  • Initiere? Ritual? Blasfemie! Nu mai suntem primitivi! Am evoluat, suntem foarte aproape de perfectiune! In curand vom intra in minunata lume noua. Parol!
    • Like 0
  • ne asteptam ca o persoana care implineste 18 ani sa-si poata lua viata in maini, sa fie responsabil de la propria persoana, la intemeierea unei familii si cresterea unui copil, da la capacitatea de munca bruta pana la aceea de munca intelectuala :) FALS ! persoana pe care o luam in discutie tocmai a absolvit liceul si stie cate ceva din toate materiile :) DAR, nu stie ce asteapta societatea de la ea :) tanarul, baiat sau fata, NU cunoste : 1 regulile respectului reciproc, cum, cand sa saluti :) - practic se aseamana animaleleor din curtea omului :) 2. sa foloseasca (deosebeasca) sculele casnice, ciocan, cleste, masina de gaurit, taiat, etc :) - practic este un handicapat :) 3. sa folosesca (deosebesca) ustensile casnice de bucatarie, tigaie, oala, cratita, ceainic, polonic, supiera, friteuza, cutit de paine, :) - practic nu-l poti lasa singur acasa mai mult de 24 de ore :) 4. sa recunosca elementele de lenjerie de dormitor, mobilier de sufragerie, baie, bucatarie :) - practic nu poate oferi nici un ajutor casnic :) 5. nici un fel de activitate de intrtinere sau reparatii, de la aspirator la clanta, de la substantele de curatenie casnica la substantele de intretinere a mobilierului, de la cablajul domestic la tipurile de sapunuri de toillete :) - nu poate sa functioneze ca ajutor in nici o activitate casnica :) practiv NU POATE LUCRA IN NICI UN DOMENIU, teoretic ESTE UN OM DE MARE VIITOR ! tinere, STATUL TE VREA TAMPIT !
    • Like 0


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult