Apostolii cenzurii anunță un nou Ev Mediu în Europa

Nu este prima dată în istorie când Europa se depărtează de sine şi se preschimbă, uşor, uşor, în ceva greu de recunoscut. Ne-am obişnuit să credem în libertate, egalitate şi fraternitate. Sau cel puţin în prima. 

Ne-am obişnuit să ridicăm sprâncenele indignaţi atunci când auzim despre legi, reguli şi întâmplări absurde în alte colţuri ale lumii. Ce bine că trăim în Europa, la noi nu se întâmplă aşa ceva. 

Umblăm cu Magna Carta în mână şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în ghiozdan, propovăduind libertatea de exprimare, neobservând casele cu zăvorul tras şi pe locuitorii lor la geamuri, cu căluşul la gură.

Europa se schimbă iar. Este o metamorfoză ciclică, dar semnele ei sunt clare. Sunt convinsă că grecii din Antichitate nu îşi imaginau că va veni o perioadă în care corpul uman va fi pus la zid, goliciunea ostracizată, iar sexul demonizat. La fel cum noi nu ne putem imagina o altă Inchiziţie, dar o formă de opresiune deja a început şi prinde contururi din ce în ce mai clare exact acolo unde nu ne-am aştepta.

Părinţii fetiţelor înscrise la acea grădiniţă au fost rugaţi ca fetiţele să înceapă să poarte şort pe sub fustă sau rochie. Motivul? Băieţeii se uitau sub fustele lor, iar metoda de a combate acest comportament nu este educarea băieţilor, în niciun caz, ci adăugarea de reguli pentru fetiţe. 

O prietenă care locuieşte în Paris mi-a spus că nu se mai simte liberă. Mi-a povestit că a fost la mare, la un eveniment organizat de firma unde lucrează. În timp ce ajuta la coordonare, directoarea de resurse umane a venit la ea şi i-a atras atenţia că purta o rochie nepotrivită, deoarece era prea colorată. Mai departe, aceeaşi directoare i-a atras atenţia că trebuia să o sune şi să o întrebe, înainte de eveniment, cum să se îmbrace. Discutăm despre un eveniment la mare, în miezul zilei, atunci când turiştii sunt în costum de baie, iar evenimentul, în sine, are loc pe plajă.

Lăsând la o parte această povestire, fenomenul este unul mult mai amplu. În oraşul Reims din Franţa, situat la 120 de km de Paris, o grădiniţă ia măsuri împotriva comportamentului sexual incipient la copii. Mai exact, este vorba despre un mesaj pe care l-au primit părinţii fetiţelor înscrise la acea grădiniţă, mesaj în care au fost rugaţi ca fetiţele să înceapă să poarte şort pe sub fustă sau rochie. Motivul? Băieţeii se uitau sub fustele fetelor, iar metoda de a combate acest comportament nu este educarea băieţilor, în niciun caz, ci adăugarea de reguli pentru fetiţe. 

Un lucru asemănător am trăit acum câteva săptămâni când am fost plecată în Marea Britanie cu un proiect european. Împreună cu mai multe persoane implicate în proiect urma să ajutăm la organizarea unui festival de muzică din oraşul Sheffield. Nu voi intra acum în detalii despre cum, uneori, proiectele europene reprezintă scuze ale unor organizaţii obscure de a face rost de forţă de muncă gratis. Experienţa pe care am avut-o are rezervat propriul ei capitol. 

Dar ceea ce m-a frapat, printre altele, a fost avertismentul pe care l-am primit, în repetate rânduri, de a avea grijă ce purtăm la festival. Una dintre preocupările principale ale organizatorilor era vestimentaţia voluntarilor. Desigur, acest fapt este printre cele mai mici probleme ale britanicilor. Brexitul a dărâmat barajul, iar acum rasismul, xenofobia şi naţionalismul extremist inundă întreaga ţară. Un studiu al Universităţii din Zurich în parteneriat cu Centrul de Cercetare din Berlin a relevat, acum zece ani, fragilitatea democraţiei din Marea Britanie. Dintre cele 30 de ţări analizate, Marea Britanie a avut un scor care a plasat-o pe locul 26, chiar înainte de Franţa. Zece ani mai târziu, rezultatele prefigurate de acest studiu se resimt la nivel social. A fost nevoie de o singură scânteie pentru a aprinde rugul discriminării în Marea Britanie.

În Polonia, o ţară în care încă din 1993 avortul este permis doar dacă sarcina este rezultatul violului, al incestului sau dacă pune în pericol sănătatea mamei, se dezbate, momentan, modificarea acestei legi pentru a o face mai strictă. Cu alte cuvinte, în anul 2016, într-o ţară europeană se pune problema interzicerii totale a avortului, indiferent de circumstanţe. Cum rămâne cu libertatea de a alege? Se duce în acelaşi loc unde, rând pe rând, au început să se ducă şi alte libertăţi esenţiale ale fiinţei.

Poate că toate aceste întâmplări, luate separat, nu reprezintă motive de ingrijorare. Dar împreună, întocmai ca piesele unui puzzle, ele prefigurează un tablou al unei Europe înfricoşătoare. Trăim într-o Europă marcată de nevroze, isterie şi ipocrizie.

La un nivel general, noul Cod de Conduită în reţelele de socializare aprobat de Uniunea Europeană în iunie, anul acesta, este un tip special de cenzură care afectează toate statele membre. În parteneriat cu Twitter, Youtube, Facebook şi Microsoft, Uniunea Europeană a publicat acest cod pentru a stopa răspândirea a ceea ce este definit ca „hate speech” în mediul online. Măsura este motivată ca fiind un demers pentru asigurarea liberaţii individului, dar, în mod paradoxal, distruge fix dreptul la liberă exprimare. În primul rând, definiţia de „hate speech” şi de „incitare la violenţă” este extrem de vagă în acest cod – ea se poate referi la absolut orice critică adusă, de la criticile bazate pe apartenenţa la un grup social sau rasial, până la criticile adresate entităţilor legislative sau economice. În al doilea rând, în fiecare stat există legi care reglementează discriminarea, iar această măsură se suprapune peste aceste legi şi aduce propriile contribuţii într-un mod care încalcă dreptul la suveranitate statală.

Poate că toate aceste întâmplări, luate separat, nu reprezintă motive de ingrijorare. Dar împreună, întocmai ca piesele unui puzzle, ele prefigurează un tablou al unei Europe înfricoşătoare. Trăim într-o Europă marcată de nevroze, isterie şi ipocrizie. O Europă în care xenofobia nu mai este nici măcar sancţionată, ci încurajată prin discurs public. O Europă care, din ce în ce mai mult, începe să semene cu o distopie à la Orwell. 

Controlul poartă acum masca securităţii dar, la un moment dat, va renunţa la ea. Problema este că în acel moment va fi mult prea târziu. După ce ne vom calma nevrozele, vom dărâma toate moscheile, vom arde burka, împreună cu femeia care o poartă şi vom expulza toţi refugiaţii, ne vom întoarce către sine şi vom observa cătuşele pe care singuri ni le-am prins. Deoarece nu poţi deschide uşa cenzurii pentru că ea fie aplicată selectiv. Şi în timp ce ne revoltăm şi repetăm cuvintele „islamizarea Europei” ca pe un avertisment apocaliptic, nu observăm că, înainte de a înlocui crucea cu semiluna, vom înlocui libertatea cu cenzura. 

Atunci când se confruntă cu probleme legate de terorism, extremism, rasism sau lipsă de securitate, soluţia panaceu aplicată de Europa pare a fi diminuarea libertăţii de expresie – Jacob Mchangama, director Justia.

Adevărul este că există ceva în natura umană care tinde către supunere. Absolut toate religiile lumii demonstrează acest fapt pentru că ele sunt născute din inconştientul colectiv.

Mulţi pun această tendinţă pe seama ameninţării teroriste dar, bazându-mă pe observaţie empirică, terorismul nu este cauza, ci pretextul. Istoria este ciclică, iar noi am ajuns în acel punct în care schimbăm libertatea pe cenzură. Câteva decenii mai târziu după generaţiile anilor '60-'70, întocmai precum adolescentul respinge a priori modelul parental, se militează pentru cenzură. Iar adevărul este că există ceva în natura umană care tinde către supunere. Absolut toate religiile lumii demonstrează acest fapt pentru că ele sunt născute din inconştientul colectiv. Iar mentalitatea colectivă, după cum se poate observa cel mai bine în ţările postcomuniste, în speţă România, tinde către dezideratul unui „tătic”.

Am auzit, din gurile oamenilor de vârsta mea, care nu au apucat să cunoască, efectiv, comunismul, ce conducător înzestrat a fost Ceauşescu. Cei care nu vorbesc despre minunile Epocii de Aur îşi manifestă dorinţa de a avea nu un preşedinte, nu un lider politic, ci un conducător şi oferă exemplul lui Vlad Ţepeş. Pentru că sadismul şi încălcarea tuturor libertăţilor şi demnităţilor umane este un deziderat, la fel cum, prin corelaţie directă, este şi societatea medievală. Nu îi vrem pe Ghandi, pe Locke sau pe Jean Jacques Rousseau. Vrem Vlad Ţepeşi, Hitleri, Stalini şi Ceauşeşti. Vrem „mâna de fier” care ar fi rezolvat orice problemă într-o secundă – decapitaţi-i pe toţi.

Nu ne dorim libertate pentru că ea este incomodă. Pentru că libertatea mea o presupune şi pe a ta, precum şi responsabilităţi pe care le am. Trebuie să mă duc să votez şi să o fac informat, să îmi asum alegerea. Trebuie să îţi accept existenţa, deşi nu sunt de acord cu alegerile tale

Ar fi o naivitate să credem că aceste mentalităţi sunt inofensive sau delimitate de graniţele ţării. De asemenea, ar fi o naivitate să le punem pe seama frustrărilor acumulate în 27 de ani de birocraţie, furt şi sfidare. Tabloul este mai amplu de atât şi este unul global. Multe ţări europene, şi nu numai, se aliniază acestor mentalităţi pentru că, de fapt, este confortabil. Majoritatea indivizilor nu înţeleg ce înseamnă libertatea şi sunt dezorientaţi de existenţa ei. Pentru că libertatea este indisolubil legată de responsabilitate, iar la acest capitol am fost întotdeauna corijenţi. Avem nevoie să ni se spună ce trebuie să facem pentru că altfel, multitudinea opţiunilor este paralizantă. De aceea am inventat Biserica dar, atunci când ea şi-a pierdut din caracterul opresiv, sau, mai bine spus, şi-a pierdut din puterea de a implementa opresiunea, am inventat diferite metode prin care, întotdeauna, să existe un păstor al oilor.

Nu ne dorim libertate pentru că ea este incomodă. Pentru că libertatea mea o presupune şi pe a ta, precum şi responsabilităţi pe care le am. Trebuie să mă duc să votez şi să o fac informat, să îmi asum alegerea. Trebuie să îţi accept existenţa, deşi nu sunt de acord cu alegerile tale. Trebuie să am grijă să nu dau muzica la maximum în miez de noapte pentru că şi vecinii mei au dreptul la linişte. Şi pentru că libertatea aduce cu sine un simţ al acestor responsabilităţii, prefer să nu o am. Prefer să îmi fie coordonată existenţa, să existe legi care să îmi reglementeze alegerile pentru că altfel nu sunt în stare să mi le asum. Ne dorim submisiunea şi o practicăm în fiecare zi. La serviciu, atunci când un şef toxic ne încalcă drepturile, la ghişeele instituţiilor, atunci când funcţionarii ne tratează ca pe servitorii veniţi după simbrie, în legătură cu organele statului, atunci când închidem ochii în fata abuzului. Şi suntem extrem de buni în a ne găsi scuze. Dar nu există o scuză pentru că toate aceste încălcări ale libertăţii nu intră în categoria lucrurilor care se întâmplă împotriva voinţei noastre, ci în acord tacit cu ea.

În noaptea de 15 spre 16 iulie eram în Vama Veche. Am aflat ce se întâmpla, în acel moment, în Turcia. Mă uitam la oamenii care dansau pe plajă, care nu aveau idee de ceea ce se întâmpla şi care se bucurau din plin de sentimentul de libertate pe care ţi-l oferă Vama. M-am întrebat atunci dacă la anul sau peste două veri, oamenii aceia vor fi tot acolo dansând şi râzând

Iar dacă până acum puţin timp exista un văl, astăzi el a fost ridicat. În 2016 avem din ce în ce mai mulţi oameni care militează în mod deschis pentru cenzură. Acum sunt 50, mâine vor fi 5,000. Iar nu peste mult timp, Europa pe care o ştim nu va mai exista.

În noaptea de 15 spre 16 iulie eram în Vama Veche. Am aflat ce se întâmpla, în acel moment, în Turcia. M-am simţit ca şi cum aş fi păşit într-un roman şi că ceea ce se întâmpla, la câteva sute de km distanţă, nu era real. Ţin minte că mă uitam la oamenii care dansau pe plajă, care nu aveau idee de ceea ce se întâmpla şi care se bucurau din plin de sentimentul de libertate pe care ţi-l oferă Vama. M-am întrebat atunci dacă la anul sau peste două veri, oamenii aceia vor fi tot acolo dansând şi râzând. Şi a fost pentru prima dată în viaţa mea când m-am gândit, cu adevărat, că s-ar putea ca lucrurile să se schimbe radical şi că s-ar putea ca tot ceea ce cunosc să fie dinamitat în mii de bucăţele. Aşa că singurul lucru pe care am putut să îl fac, singura acţiune care mi-a venit în minte în momentul acela absolut ireal a fost să mă duc să cumpăr un lampion şi să îl aprind pe malul mării. În timp ce mă chinuiam să îl aprind, un tip a venit şi mi-a atras atenţia, într-un mod foarte simpatic şi pacifist, că poluez natura şi că e posibil că undeva, în larg, o creatură marină să fie rănită de sârma ce rămâne în urma arderii lampionului. După ce i-am explicat de ce o fac, a scos o brichetă din buzunar şi m-a ajutat.

Ce a însemnat acel lampion? Nici eu nu ştiu. Dar a fost un gest aproape visceral pe care l-am făcut, o revoltă mută, luminoasă şi inutilă. Dar o revoltă. Pentru că, după cum afirma Pasolini, oamenii care au făcut istoria nu au fost nici asistenţii cardinalilor, nici curtezanele, ci aceia care au fost în stare să spună „nu”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp