Rolul perdantului de cursă lungă: Viorel Cataramă e exemplul cel mai izbitor că banii nu sunt salvarea din calea plictiselii

 Foto Facebook/ Viorel Catarama

Viața pare să predispună, inexorabil, omul plictiselii. Mai devreme sau mai târziu, vine și îl înhață. Dă cu el de pământ și-l preface într-un terci rutinat. Și, atunci, omul caută alternative sau, cum zice Camus, „se dedică cultivării obişnuinţelor".

Viorel Cataramă și-a făcut un obicei din a candida, a fi respins, a depune contestație, iar a candida...și, într-un final, a obține niște rezultate care să-i dea de înțeles că, atunci când cadidatura i-a fost respinsă, i s-a făcut un bine pe care înțelepciunea vârstei ar fi trebuit să îl recunoască pe loc și, altă dată, să se potolească.

Dar el se încăpățânează, de fiecare dată, să meargă până în pânzele albe ca să-și poată juca până la capăt – cu demnitatea pensionarului care se zbate nevolnic să fie ales președintele asociației de locatari de la el de pe scară, deși vecina de la doi îi pune mereu bețe-n roate –, rolul perdantului de cursă lungă. 

Și ocazii care să-l ajute să-și ducă la perfecțiune rolul se tot ivesc. Pentru că, într-o democrație, chiar și una românească, mereu apare ceva unde să poți candida. O primărie, o președinție... Mi-l și imaginez cum, la intervale regulate, își lustruiește CV-ul pe Linkedin-ul electoral și apoi caută neostoit locuri eligibile de unde să poată face bine cu orice preț țării. Ce an e ăsta? Aoleu, douăzeci douăzeci, sunt alegeri locale. Și, înfrigurat, dar însuflețit de un optimism bizar, pune repede mâna pe telefon. Bună ziua, Biroul Electoral Central? Viorel Cataramă la telefon. Exaaact, cel cu Elvila, doamnă. Am auzit că s-au scos niște posturi de primar în toamnă. M-ar interesa și pe mine un loc vacant. Ia spuneți, ce ați recomanda potrivit statutului meu de antreprenor de succes? Poftiți, la Fieni?

Când, la final de alegeri, locurile de purtători de eșarfă de mătase tricoloră se sistează și e trimis politicos să mai aștepte o tură, verifică internetul în căutare de noutăți și-și dă cu părerea. Hmmm, ia uite, un virus, cică face prăpăd pe planetă. Nu serios?! Ce abureală ieftină, își zice domnul Viorel râzând cu poftă, ce speculații hazardate și teorii imberbe! Ce îl amuză și mai mult e că tot universul se lasă prostit de mascarada asta, președinți de state, medici, somităti, sute de mii de morți... Și atunci, domnul Viorel, printr-o demonstrație imbatabilă de rigoare științifică, ca să le arate celor care care poartă un cap ilegal pe umeri că nu e de mirare că-l poartă astfel, cere bărbătește să se autoinfecteze cu coronavirusul. Efectul devastator al acestei vești? Covid-19 fuge rupând pământul. Punct ochit, punct lovit.

Viorel Cataramă e exemplul cel mai izbitor că banii nu sunt salvarea din calea plictiselii. Românul chinuit, resemnat, acceptă plictisul, pentru că nu are de ales: îi lipsește cașcavalul să-l dilueze, să-l facă incolor, inobservabil... Dac-aș avea bani, gândește el, cum are domnu’ Cataramă, atunci să vezi pe mine veselie, distracție și paranghelii! Doamne, ce viață jmekeră aș avea! Și apare dezinvolt fix domnu’ Cataramă care-i dă cu leuca-n cap viselor imposibile, arătându-i că, inclusiv când va câștiga la loto potul cel mare, își va lua o mare țeapă, întrucât spleenul îl va hăitui la fel de abitir, iar restul vieții sale de bogătan și-l va petrece făcând chestii la fel de stupide și inutile ca atunci când nu avea o lețcaie în buzunar.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp