România în lumea de azi. O scurtă analiză psihoculturală

foto: Profimedia

Ca ministru al educației și cercetării, mi s-a cerut adesea să mă exprim și asupra unor fenomene psihosociale actuale pe care le analizam anterior ca psiholog. Am refuzat acest lucru, pentru a evita o interferență a rolurilor și pentru a nu genera un context în care analiza să fie percepută greșit și/sau distorsionată politic. Acum pot face o primă analiză succintă a situației psihoculturale actuale a țării, cu gândul că poate fi de folos oamenilor țării, inclusiv celor aflați temporar în diverse poziții de conducere instituțională.

Cum arată psihocultural lumea de astăzi?

Așa cum se știe, în demersurile psihoculturale contemporane, o distincție majoră se referă la organizarea unei societăți dominant individualist sau dominant colectivist. Așa cum am spus adesea, o organizare psihoculturală nu este bună sau rea în sine, dar poate deveni mai funcțională sau mai puțin funcțională, depinzând de contextul geopolitic al unei țări și/sau de anagajamentul aspirațional al acesteia. De asemenea, există mai multe modele de înțelegere a distincției individualism-colectivism, aici modelul utilizat fiind cel al psihologului olandez Hofstede (pe care l-am descris accentuând implicațiile sale psihoculturale din cadrul social mai larg, în lucrarea dedicată psihologiei românilor – David, 2015).

Simplu spus, într-o organizare colectivistă, instituțiile funcționează în logica unei „familii extinse” (familie/relații/rudenii), identitatea personală fiind strâns legată de identitatea grupului de apartenență („Noi”). Psihocultural vorbind, într-o astfel de structură (1) se așteaptă sacrificii personale în beneficul grupului, (2) există o solidaritate/empatie puternică intra-grup, dar (3) se manifestă și o suspiciune mai mare față de cei din afara grupului. Modalitatea stereotip de a căuta soluții atunci când apare o problemă poate fi formulată astfel: „Cunoști pe cineva care mă poate ajuta?”.

Tot simplu spus, într-o organizare individualistă, instituțiile se bazează pe reguli stabilite prin cooperare și încredere între indivizi autonomi. Așadar, individualismul psihocultural nu are conotația negativă a individualismului din limbajul cotidian, nu se referă la egoism, ci se referă la indivizi autonomi, la care identitatea personală nu depinde major de grupul de apartenență, ci de realizările personale („Eu!”). Tot psihocultural vorbind, (1) așteptarea este ca grupul să susțină individul, angajamentul individului fiind mai ales pentru grupul primar de apartenență (familie), (2) solidaritatea/empatia intra-grup este tot mare, fiind stabilită în baza încrederii și cooperării prin valori comune, existând însă (3) și o deschidere mai mare și spre cei din afara grupului, care pot fi acceptați dacă își asumă regulile grupului. Modalitatea stereotip de a căuta soluții atunci când apare o problemă poate fi formulată astfel: „Care este procedura de urmat?”.

SUA erau exemplul ilustrativ pentru societățile în care instituțiile sunt bazate pe individul autonom, alături de Uniunea Europeană și Regatul Unit (incluzând și alte țări asociate psihocultural de aceste zone, în istorie sau în vremurile noastre). În ultimii ani, am asistat însă la o modificare a scorului de individualism în SUA, așa cum au arătat analizele recente derivate din modelul psihologului olandez Hofstede (vezi și AICI) (scala folosită pentru măsurare este, de obicei, de la 0 – colectivism, trecând prin 50 – echilibru, până la 100 – individualism). Spre exemplu, de când am scris despre psihologia românilor (David, 2015), scorul individualismului pentru SUA a scăzut de la 91 la acea vreme la 60 astăzi; fără a intra în analize științifice complexe, spun simplu că schimbarea este determinată atât de evoluții psihoculturale, cât și de îmbunătățiri metodologice în cercetare. Întrebarea este dacă instituțiile americane care au la bază această opțiune psihoculturală individualistă se vor schimba și, dacă da, în ce? Răspunsul la această întrebare este important, deoarece va avea influențe globale.

Sigur, o posibilitate este stabilizarea în această zonă de individualism, care, indiferent dacă apare ca modificare psihoculturală sau adecvare metodologică, probabil nu va angaja modificări instituționale puternice. O altă posibilitate este continuarea schimbării spre colectivism, lucru care va avea implicații majore asupra mecanismelor instituționale americane; de altfel, ca un semn concret al plauzibilității acestei direcții, este faptul că noul primar al New York-ului, Zohran Mamdani, a declarat explicit în discursul asociat preluării funcției de primar că „…We will replace the frigidity of rugged individualism with the warmth of collectivism” (deși aici probabil se referea la individualismul înțeles la nivelul simțului comun, nu psihocultural – atrăgând inevitabil diverse critici). În fine, o altă schimbare posibilă este ca instituțiile americane să adopte un model de business; și aici, ca un semn concret al plauzibilității acestei direcții, îl vedem oarecum angajat pe președintele Donald Trump, într-un astfel de model de business analiza cost-beneficiu putând schimba regulile sau cutumele prestabilite în instituțiile fundamentate individualist sau colectivist.

Ce este de făcut în România?

În 2015 spuneam că România se va mișca treptat dinspre colectivism spre individualism, având ca model instituțiile vestice, euroatlantice (David, 2015). Iar acest proces a început. Dacă în 2015 scorul de individualism al țării era de 30 (adică eram o societate accentuat colectivistă), astăzi, pe baza noilor analize din modelul lui Hofstede, acesta este de 46 (ceea ce arată încă o societate colectivistă, dar spre limita de 50), cu mici diferențe în funcție de regiunea țării, așa cum am arătat într-o analiză națională în 2020 (vezi figura de mai jos – David și colab., 2020).

Dar acest proces istoric de redefinire psihoculturală este acum riscant pentru țară, din mai multe motive:

• ținta spre care ne mișcam – individualismul – se schimbă (așa cum am văzut în SUA);
• acum suntem într-o poziție neclară și probabil instabilă – nici colectivism puternic, nici individualism puternic –, ceea ce poate genera polarizări și conflicte psihosociale;
• asistăm la o emancipare tot mai mare a populației – oamenii doresc să aibă o voce ascultată și să co-creeze deciziile care au efecte asupra lor –, ceea ce provoacă adesea regulile prestabilite. Acest lucru are însă loc în țară în contextul unei educații slabe, care a generat mult analfabetism funcțional, ceea ce ne predispune în acest proces la manipulare și conspirații, interferând chiar cu emanciparea care, bazată pe știință, ar putea să susțină eficient o societate modernă bazată pe cunoaștere, dar care, bazată pe pseudoștiință, poate duce la polarizări, conflicte, disoluții sociale și obscurantism.

În acest moment, instituțiile românești, ca expresii ale țesăturii psihosociale dintre noi, sunt presate de trei forțe: (1) menținerea direcției spre modelul individului autonom (care încă este puternic în UE – mai ales țările nordice și UK, dar și Franța și Germania); (2) reasumarea colectivismului ca obiectiv tacit sau explicit; (3) asumarea unui model cu influențe de business. În România, avem acum un tablou hibrid al instituțiilor, cu toate cele trei modele, având ponderi diferite în segmente sociale diferite. Acest lucru este un risc pentru țară, putând duce la rupturi în țesutul social care ne ține împreună.

Nu este o surpriză că opțiunea mea este pentru modelul individului autonom. Dar, asumând asta explicit, spun imediat că nu cred că acesta mai poate funcționa așa cum funcționa până acum! Acest model funcționa bine în cadrul democrației liberale clasice, care presupunea: (1) delegarea puterii personale unor reprezentanți (având încrederea ca fundament); (2) prin alegeri libere periodice și informate de presă (având adevărul ca fundament); (3) în cadrul unui stat de drept bazat pe reguli agreate în comun (având cooperarea ca fundament). Însă, astăzi, oamenii emancipați își deleagă puterea, dar își mențin active vocea și acțiunea și vor ca acestea să fie luate în considerare în timp real, lucruri greu de realizat într-un mod complet în țări cu milioane de oameni emancipați. În plus, adevărul pălește într-o lume a pseudoadevărurilor, ușor accesibile în spațiul public, unde presa de calitate nu mai are întotdeauna vocea cea mai auzită, lucru care apoi fisurează deopotrivă încrederea și cooperarea dintre oameni.

Așadar, democrația nu va mai fi așa cum a fost! România poate însă să-și transforme riscul într-o oportunitate, dacă înțelege acest lucru. Dar, pentru asta, instituțiile indivizilor autonomi pot supraviețui și produce efecte sociale doar dacă: (1) își prezintă public, transparent și regulat scopurile, acțiunile și procedurile; (2) ascultă feedbackul oamenilor și explică apoi ce se preia din acesta (și de ce) și ce nu se preia (și de ce), în logica co-creării deciziilor și (3) acceptă și asumă critici publice, cu atenție la a corecta ce este justificat din acestea, continuând însă să implementeze programatic lucrurile angajate la punctele 1-2. Totul cu înțelegerea faptului că schimbările în leadership, pentru obținerea efectelor sociale ale instituțiilor, pot fi mai frecvente decât în paradigma democrației liberale clasice.

articol publicat anterior pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp