Românilor li se oferă o șansă istorică și nesperată să aibă „o țară ca afară”: cum să NU dăm cu piciorul la primele 19 miliarde de euro

Foto: Summitul UE de la Sibiu, mai, 2019 (Virgil Simionescu/ Inquam Photos)

De prin 2012 mi-am câștigat existența (aproape exclusiv) datorită fondurilor europene (în calitate de beneficiar de fonduri europene din ONG-uri, mediul universitar sau cercetare-dezvoltare). Voi vorbi, mai jos, despre cele peste 19 miliarde de euro, bani nerambursabili, pe care România ar urma să-i primească în cadrul planului de reconstrucție economică al UE.

Încep cu următoarea observație: dacă România, pentru perioada de programare 2014-2020, la 30 aprilie anul acesta raporta că a cheltuit 12,51 mld. euro din 26,43 mld. euro, adică aproximativ 40% din suma alocată, ce ne face să credem că în următorii 3 ani vom reuși să cheltuim până la 34 mld. euro, cât ar fi alocarea totală? (Sursa)

Pentru 2020, 40% atrași din suma totală alocată României poate părea îmbucurătoare, dar dacă ne uităm puțin pe cifre, la 2 februarie 2018 vedem că noi reușeam să atragem doar puțin peste 10% din suma alocată, în condițiile în care suma atrasă pentru Programul Operațional Capital Uman era 0%. (Sursa) Cumva în ultimii 2 ani s-a tras tare și s-a redus din decalajul care se preconiza față de alte state europene (Finlanda are peste 70% grad de absorbție, de exemplu).

România este în principal o societate de consum, în care majoritatea populației supraviețuiește de la un salariu la altul. Prin aceste fonduri structurale s-a urmărit și se urmărește alinierea României la anumite standarde prin asigurarea coeziunii economice, sociale și teritoriale. Însă, România, din păcate se încadrează perfect în ideea de „societate de supraviețuire” – „oamenii reușesc, până la urmă, să trăiască resemnați cu ceea ce au, temându-se de mai rău” (Pasti, Vladimir; Miroiu, Mihaela; Codiţă, Cornel, România – starea de fapt, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997, p. 13).

În opinia mea, România prezintă două mari probleme atunci când discutăm despre gradul de absorbție al fondurilor europene:

1. Lipsa predictibilității privind calendarul de lansare a programelor de finanțare;

2. Lipsa de consecvență atunci când vorbim despre zonele în care alocă finanțările.

Concret, dincolo de birocrația de care se plâng mulți posibili beneficiari, cea mai mare nemulțumire (pe care am simțit-o pe propria piele) este că, deși se anunță un calendar de lansare a programelor de finanțare, acesta nu este respectat. În fapt, pentru perioada actuală de programare, toate programele de finanțare la noi în țară s-au lansat cu un decalaj de aproximativ 2 ani. Adică, pentru multe dintre direcțiile de acțiune, România nu avea stabilite condițiile de finanțare, având în vedere că prioritățile stabilite erau similare cu cele din perioada programatică anterioară. Cât de dezorganizat sau incompetent poți să fii ca stat în felul acesta? Dacă lucrai la privat, erai dat afară foarte rapid după ce se constata că nu ți-ai făcut treaba.

Așadar, la noi în țară și să vrei să atragi bani europeni, nu poți. Că nu știi când se deschid liniile de finanțare. De aici și lipsa de predictibilitate.

Apoi, cu referire la a doua problemă cu care se confruntă România, noi aruncăm cu bani ca și când ar fi o ploaie de vară: puțin aici, puțin dincolo, o parte acum, mai mult mai încolo și tot așa, fără un impact structural semnificativ la nivel de societate (dincolo de faptul că studiile de impact existente dau bine pe hârtie, dar impactul efectiv al fondurilor atrase nu prea este măsurat altfel decât din punct de vedere al sumelor atrase).

Dacă punem în oglindă programele operaționale din perioada 2007-2013, respectiv perioada 2014-2020, vom observa că sunt relativ similare, tratează cam aceleași probleme. Și, totuși, în 2020, nu vedem o schimbare semnificativă față de 2007, spre exemplu.

Ar trebui să avem programe pe termen lung, de exemplu, în educație: ia copilul din clasa I și du-l până într-a XII-a sau din punct de vedere social, investește 10 ani în aceeași comunitate și vei vedea transformările. În plus, modelul de bune practici ar putea fi preluat și de alte localități, scalat, dar cu costuri mai mici.

Așadar, privind în trecut, sunt sceptică privind capacitatea de organizare și planificare a României privind suma de bani pe care ar urma s-o primim din partea UE. O veste bună avem totuși: acum nu ne mai putem plânge că Uniunea Europeană nu ne ajută și pe noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp