S-a însurat Prinţul Harry. Şi ce-i cu asta?

Foto: Guliver Getty Images

Sâmbătă, Prinţul Harry al britanicilor, al şaselea în linia de succesiune la tron, s-a însurat cu Meghan Markle, o actriţă oarecare din America, şi au devenit amândoi Ducele şi, respectiv, Ducesa de Sussex. Ce înseamnă asta pentru omul obişnuit din UK? Mai nimic în termeni concreţi. Nici măcar o zi liberă în plus, cum s-a întâmplat în cazul căsătoriei Prinţului William cu domnişoara Middleton, Guvernul hotărând că, nefiind vorba de nunta unui moştenitor cu şanse reale la accederea la tron, nu e cazul ca oamenii să-şi ia vacanţă în cursul săptămânii şi deci sugerând, dar mai degrabă impunând, alegerea unei zile de weekend. Pentru a se evita aglomeraţia, obişnuită la astfel de evenimente, în Londra, s-a decis ca nunta să aibă loc undeva mai în provincie, la castelul Windsor. Cu alte cuvinte, nimic special: un holtei trecut binişor de vârsta fecioriei şi cu un comportament nu tocmai regal până nu demult şi o doamnă divorţată îşi unesc destinele, la fel ca multe alte cupluri din lume. Şi totuşi atenţia mediatică internaţională şi popularitatea de care se bucură evenimentul sunt atât de disproporţionate în raport cu semnificaţia sa publică, încât merită să te întrebi de unde vine acest interes pentru o frivolitate luxoasă într-o ţară aflată, din punct de vedere politic, într-o serioasă dificultate (prim-ministrul Theresa May de-abia reuşeşte sa-şi ţină în frâu propriul Partid Conservator, iar Guvernul său, depinzând, la votul oricarei legi în Parlament, de DUP, o facţiune dubioasă din Irlanda de Nord, nu are nici cea mai vagă idee de ce va însemna Brexit-ul şi ce impact va avea asupra britanicilor). Precizez că nu sunt vreun republican gata să se ia la trântă cu monarhia. Dimpotrivă. Cu toate acestea, ca monarhist, găsesc că nu evenimentul privat în sine – altminteri cât se poate de legitim, oricine având dreptul de a se căsători şi de a fi fericit –, ci abordarea lui în spaţiul public face mai mult rău decât bine monarhiei prin tabloidizarea excesivă a acesteia.

Cum se explică interesul britanicilor pentru monarhie şi cât de real este el?

O privire fie şi sumară pe cifrele date de sondajele de opinie din ultimii ani arată că sprijinul de care se bucură monarhia şi mai ales Regina Elisabeta a II-a în UK se situează confortabil în jurul a 70%. Ca urmare, mişcarea republicană, care are grijă, în mod democratic, să vocifereze la orice eveniment public ce include monarhia şi folosirea banului public, “has a long way to go”, cum zice englezul. Deşi la prima vedere monarhia este o instituție vetustă, conservatoare şi blocată în ritualuri, se pare că ea are trecere inclusiv la generaţia tânără, astfel că aproximativ 65% dintre tinerii între 16 şi 24 de ani ai Marii Britanii îşi doresc perpetuarea actualului sistem de guvernământ, cu tot fastul ceremonios ce-l însoţeşte. Este doar o operaţiune de PR şi de lobby inteligent al casei regale? Este cumva vreo conspiraţie politică şi mediatică menită să menţină acest status quo prin oferirea de entertainment maselor avide de show? Greu de spus, deşi nunta Prinţului Harry, care, teoretic, nu ar fi trebuit să suscite un interes atât de accentuat dat fiind că acesta a căzut şi, foarte probabil, va mai cădea, în urma căsătoriei lui William şi Kate, în linia de succesiune la tron, ar putea oferi câteva răspunsuri.

• Britanicii sunt la fel de vulnerabili la influenţa presei ca orice alt popor. Dacă, vreme de şase luni, li se spune zilnic oamenilor pe toate canalele cât de importantă este căsătoria lui Harry cu Meghan, ce face mirele, cum se pregăteşte mireasa, ce planuri au după nuntă, ce părere are Regina, ce a declarat prim-ministrul, cine va fi invitat şi cine nu, se organizează ample dezbateri privitoare la alegerea mirelui şi se discută programul nunţii şi chiar meniul în cele mai mici detalii, mulţi chiar ajung să creadă că nunta în cauză este un eveniment public major şi să nu-şi mai exercite în niciun fel spiritul critic faţă de ceea ce li se livrează ca „ştire".
  

• Britanicii iubesc aparenţele şi show-ul, vor să fie minţiţi frumos şi să li se spună basme moderne cu Feţi-Frumoşi şi Cenuşărese, chiar dacă realitatea în care trăiesc ei nu are absolut nimic de-a face cu „realitatea” în care trăiesc membrii familiei regale. Neputând spera să aibă vreodată acces la „realitatea” regală, se mulţumesc şi cu realitatea tabloidă pre-filtrată de „Daily Mail”, „The Sun”, „Daily Telegraph” şi alţii eiusdem farinae. În acest sens, nu sunt cu mult diferiţi de români, ei înşişi în bună măsură prizonieri ai televiziunii, poate mai puţin ai ziarelor.
  

• Britanicii sunt, în ciuda aparenţelor, o societate frundamental conservatoare şi ierarhizată pe clase, dar cei mai mulţi încă nu au o problemă cu acest neajuns. Nu este de mirare că majoritatea covârşitoare a monarhiştilor hardcore au votat Brexit. Aceştia văd în monarhie un simbol al unui timp de mult şi pe nedrept apus, când Marea Britanie era ceva mai mare decât este acum şi avea altă greutate în politica mondială. Desigur, s-au schimbat multe în societatea britanică în ultimii 70 de ani, iar faptul că Harry se poate însura cu o fată de origine nu tocmai albă, şi divorţată pe deasupra, fără ca nimeni să ridice o sprânceană este o mărturie directă a acestor schimbări. Dar acestea sunt schimbări de suprafaţă, inevitabile în vremurile moderne, căci în adâncul ei, în structurile de rezistenţă profunde, Marea Britanie nu s-a schimbat prea mult. Dimpotrivă, suferă enorm, deşi ştie că nu e frumos să o spună pe faţă (de altfel, niciun britanic autentic nu-ţi va spune niciodată adevărul în faţă), că fostul imperiu britanic cu toate valorile lui s-a dezintegrat, iar Brexit-ul şi iubirea faţă de monarhie, chiar şi faţă de un prinţ aşa-zis rebel, sunt ultimele strigăte ale unui popor aflat într-o profundă criză de identitate.
  

• Britanicii sunt foarte narcisişti: le place să se simtă speciali, sunt convinşi că ceilalţi ar trebui să-i trateze ca atare şi se miră sincer când asta nu se întâmplă. De fapt, se simt superiori celorlalţi şi se aşteaptă ca aceştia să le recunoască fără discuţie superioritatea (vezi abordarea lor, lipsită de orice flexibilitate, în negocierile cu UE), iar monarhia, cu tot fastul ei şi atenţia internaţională de care se bucură, este una dintre ultimele instituţii care le oferă temeiul acestei superiorităţi, validându-le sentimentul de aroganţă mascată. Dacă este să spunem adevărul aşa cum un britanic niciodată nu l-ar spune, ieşirea din UE s-a datorat în principal acestui narcisism care-i făcea să nu se simtă bine la aceeaşi masă cu ţări din uniune pe care, cinstit vorbind, le privesc cu maximă condescendenţă.
  

Desigur, acestea sunt generalizări ce pot părea grosiere dacă sunt scoase din context. Trăind în UK de 7 ani şi fiind pe cale de a deveni eu însumi cetăţean britanic, iubesc acest loc care mi-a devenit casă, cu toate bunele şi relele lui. Şi pot depune mărturie că nu toţi britanicii sunt conservatori, au votat Brexit, citesc „Daily Mail”, au nostalgii imperiale şi urmăresc cu aviditate non-ştirile despre nunta regală: aş spune că 95% dintre prietenii mei britanici sunt exact opusul a ceea ce am descris mai sus, făcând, din contră, o băşcălie teribilă de conservatorismul şi – s-o spunem pe şleau – prostia compatrioţilor lor. Cel mai trist este însă că monarhia s-a lăsat şi se lasă târâtă în acest proces de tabloidizare, având falsa impresie că datorită imensei maşinării de lobby de care se bucură aparenţele pot înşela. Ele pot înşela încă o populaţie, dacă nu îndoctrinată, cel puţin învăţată să iubescă familia regală şi pe Regină, dar, cum timpul nu va mai avea, inevitabil, prea multă răbdare cu aceasta din urmă, monarhia va trebui să-şi găsească în curând alte resorturi de existenţă decât cel mediatic. Poetul latin Iuvenal îşi satiriza compatrioţii romani obişnuiţi să primească panem et circenses (pâine şi circ) ca un fel de „anestezic” al propriilor convingeri politice într-o societate devastată de dictatura personală a împăraţilor. Sâmbătă, britanicilor li s-a oferit numai „circ” la televizor, şi, câtorva mai „privilegiaţi” din afara cercului de adevăraţi privilegiaţi, un loc de picnic pe lângă castelul Windsor unde să-şi aducă, care va să zică, „pâinea” de acasă în schimbul „privilegiului” de a vedea „circul” mai de aproape. Chiar şi aşa, vremea a ţinut cu nuntaşii, care s-au bucurat nevoie mare că-şi pot mânca pâinea de acasă la circul altora de rang mai mare ca al lor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp