Să dai mână liberă celor din jur în speranța că își vor da seama când îți încalcă limitele personale nu e o dovadă de încredere. Despre trasarea granițelor în relații

Foto - Profimedia Images

Pornind de la o convingere personală conform căreia unul dintre cele mai grele lucruri de pe lumea asta este să trăiești printre oameni, mi se pare relevantă o discuție pe tema delimitarilor pe care le trasăm (sau nu) în jurul nostru. Le auzim de multe ori sub cuvântul englezesc boundaries, însă, în încercarea stângace de a nu face abuz de neologisme, eu mă voi mai referi la ele și prin termenul de „limite personale.”

Am dorit să scriu pe tema aceasta cu gândul la relația celor două prietene din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante, în care urmărim două destine care provin din același cartier napolitan, traversându-le copilăria în anii ‘50, apoi adolescența, maturitatea și în final bătrânețea. Cele două o iau pe căi diferite din momentul în care naratoarea, Elena, își convinge familia să o lase să își continue studiile mai departe de școala primară, dar Lila, prietena ei mai înzestrată, nu are parte de aceeași susținere din partea părinților. Interesant este că deși Elena ajunge să își finalizează inclusiv studiile universitare, publicând mai târziu în cariera sa scriitoricească cărți, eseuri și articole, se simte permanent în umbra Lilei, care nu pare niciodată suficient de impresionată de reușitele Elenei. Ba mai mult, naratoarea noastră are mai mereu senzația că prietena sa dorește să îi submineze succesul printr-o indiferență aproape fățișă și prin comentariile sale aprige.  

De fiecare dată când Lila o rănește pe Elena, cea din urmă alege să se închidă în sine, acesta fiind mecanismul ei de apărare. Cu timpul, însă, în ea se nasc resentimente puternice și tot felul de griji care o macină, iar de fiecare dată când se reunesc, naratoarea sfârșește prin a-și retrăi nemulțumirile din cauza caracterului Lilei, dar fără să o confrunte cum și-ar dori.

Relația dintre cele două nu se rezumă în niciun caz doar la cele de mai sus. Atât Elena, cât și Lila se sprijină și se ajută reciproc pe de-a cursul deceniilor, prietenia lor fiind mărturie a celor mai complexe sentimente dintre doi oameni. Dar precum și în cazul Elenei, cred că fiecare are o suită de situații unde din varii motive nu a putut să își respecte limitele personale, fie că vorbim de a îngădui cuiva un comportament invaziv, obositor sau dăunător, de a suporta comentarii nepoliticoase la adresa noastră sau a altcuiva important nouă, de a accepta unele angajamente sau rugăminți pe care de fapt nu putem sau nu dorim să le onorăm ș.a.m.d.. Toate acestea țin de relațiile cu ceilalți și sunt cele de care mă voi lega, însă mai sunt desigur și cazurile în care ne confruntăm cu propria persoană, implicit cu obiceiurile noastre mai puțin fericite, fie că vorbim de sacrificarea somnului sau de dependența de muncă.

Când vine vorba de a răspunde cu „nu” în fața celor enumerate, am observat cam două extreme. Ori suntem mult prea indulgenți față de cealaltă persoană cu prețul sănătății noastre mintale și fizice, ori retezăm prea din scurt, mai mult sau mai puțin agresiv. Să nu credeți că nu se poate trece și dintr-o parte în alta. Spre exemplu, neavând deprinderea de a se apăra și trecând prin niște experiențe neplăcute, un individ mai permisiv poate ajunge să refuleze în moduri foarte urâte față de cei din jur. Oriunde ne-am afla în acest spectru, sunt de părere că a ști să ne respectăm limitele personale într-un mod echilibrat în raport cu noi înșine și față de cei din jur face diferența dintre o viață mai liniștită și sigură și una stresantă și roasă de frustrări.  

Pentru persoanele antrenate în introspecție, poate părea egoist că ceilalți nu au același mecanism de autoreglare ca noi (sau că nu ne citesc gândurile), dar asta nu e chiar o judecată corectă. Realitatea rămâne că oamenii funcționează cu informațiile de care dispun și pe care le înțeleg. E de datoria noastră să ne facem partea și să comunicăm aceste informații.

Cu toate acestea, e greu să delimităm ce putem accepta și ce nu. Presupunând că am stabilit deja în forul nostru interior care ne sunt limitele, tot nu știm cum vor reacționa cei din jur și/sau nu știm cum să expunem ceea ce dorim fără să-l rănim pe celălalt. Dar hai să o luăm așa: știm prea bine că lipsa conflictului nu înseamnă că o relație merge neapărat bine. Ba din contră, situațiile de acest gen mă fac să-mi ridic semne de întrebare. Stresul și frica din jurul unui subiect de potențial conflict pot fi mai rele pentru o relație decât conflictul însuși. Dacă le dăm mână liberă celor din jur în speranța că ei posedă o alarmă internă care sună atunci când aceștia întrec limita – parametru care și așa e subiectiv – asta nu e o dovadă de încredere în cealaltă persoană. De fapt, în acest context, a avea o discuție în contradictoriu sau a te ciondăni cu cineva, poate chiar a te certa cu cineva – în limite rezonabile – este și o dovadă de nădejde în relația pe care o aveți. Cu alte cuvinte, am încredere că pot vorbi sincer, având certitudinea că momentul acesta nu ne va distanța și că-l vom depăși împreună.

Suntem atât de preocupați cu propriile probleme că de multe ori dacă nu ni se comunică explicit că am greșit cuiva în vreun fel presupunem că totul este în regulă, pe principiul no news is good news. Pentru persoanele antrenate în introspecție, poate părea egoist că ceilalți nu au același mecanism de autoreglare ca noi (sau că nu ne citesc gândurile), dar asta nu e chiar o judecată corectă. Realitatea rămâne că oamenii funcționează cu informațiile de care dispun și pe care le înțeleg. E de datoria noastră să ne facem partea și să comunicăm aceste informații.

Mai mult, poate că ceilalți și-ar dori să ne trateze mai bine, însă nu știu cum. De aceea este nevoie să-i acordăm o mână de ajutor celuilalt, precum și șansa de a răspunde și a reacționa față de rugămințile noastre. Văd gândirea aceasta ca fiind un principiu general de comunicare, dar se aplică cu brio și în contextul de față.

Dacă avem pretenția, fie și doar speranța ca cineva sa nu mai repete un obicei care ne scoate din minți, e necesară nu doar o discuție, dar și un plan care să ne protejeze caz în care celălalt nu se dovedește a fi receptiv. Psihologii ne spun că delimitările de acest gen nu sunt metode de a-i schimba pe ceilalți, ci mai degrabă mecanisme de autoprotecție. Aici invocăm un element de detașare, care e folositor atâta timp cât nu este abuzat. Se manifestă fie prin refuzul de a discuta pe un anume subiect, de a nu oferi răspunsuri la întrebări insistente, sau prin stabilirea unor repercusiuni clare de tipul „dacă nu respecți ceea ce te rog, voi acționa astfel.”

Nu trebuie să ne lăsăm doborâți sau acaparați de grija că cealaltă persoană va fi rănită de ce delimitări vrem noi să trasăm. Că ne pasă de cei din jur este o dovadă că suntem oameni, că ținem la aproapele nostru și la armonia relațiilor ce ne înconjoară. Cu toate acestea, sunt momente când devine nesănătos să fim prea empatici, când reacțiile celuilalt nu mai sunt responsabilitatea noastră. Nu mai spun că nu toți oamenii merită aceeași investiție de energie și timp. Noi decidem cum folosim aceste resurse, doar să nu uităm că sunt resurse finite la final de zi.

Repercusiunile nu sunt nici amenințări și nici ultimatumuri. Însă, ca să nici nu sune așa, contează enorm cum sunt transmise. Fie că nu mai răspundem la mesaje după o anumită oră, fie că ne acordăm niște spațiu de respiro, că ne închidem telefonul, fie că ne retragem temporar sau permanent dintr-un proiect, nu trebuie să uităm că avem la celălalt capăt o persoană. Respectul reciproc, politețea și atenția față de cum va fi afectată cealaltă persoană de ceea ce îi transmitem sunt vitale în orice relație.

Există și riscul să dăm de oameni care reacționează agresiv când noi ne decidem „brusc” să nu mai acceptăm unele tipuri de comportamente sau când ne prioritizăm dintr-o dată altfel timpul și energia. Poate nici ei n-au avut un model în acest sens și nu știu cum să reacționeze la schimbări care par a fi în dezavantajul lor. Cu atât mai mult, îndrăznesc să spun, au nevoie de modele noi de comportament (eu cred cu tărie în puterea exemplului).

De aceea, nu trebuie să ne lăsăm doborâți sau acaparați de grija că cealaltă persoană va fi rănită de ce delimitări vrem noi să trasăm. Că ne pasă de cei din jur este o dovadă că suntem oameni, că ținem la aproapele nostru și la armonia relațiilor ce ne înconjoară. Cu toate acestea, sunt momente când devine nesănătos să fim prea empatici, când reacțiile celuilalt nu mai sunt responsabilitatea noastră. Nu mai spun că nu toți oamenii merită aceeași investiție de energie și timp. Noi decidem cum folosim aceste resurse, doar să nu uităm că sunt resurse finite la final de zi. Dacă nu înțelegem asta, din păcate ajungem să rupem din noi bucată cu bucată.

Reamintesc că oricând, trăgând prea mult de la noi, se pot rupe elasticele. Atunci, se ivește frustrarea, devenim înverșunați, ne închidem în noi, ne pierdem din empatie, iar în ultimă instanță avem de suferit atât noi, cât și relațiile noastre. Pentru a ne proteja inima, pentru a fi împăcați cu noi înșine și cu cei din jur, pentru a putea oferi fără resentimente, e nevoie să fim sinceri mai întâi cu noi înșine, apoi cu cei din jur.

Mie mi-a luat ani de zile să înțeleg că poți să fii atât empatic, dar și ferm când și cât este necesar când vine vorba de valorile noastre și de limitele noastre. Este un balans pe care cred că toți îl căutăm și care, deși greu de atins, variind de la situație la situație, merită măcar țintit spre el.

Nu ne putem aștepta mereu la un compromis, de aceea este de apreciat când oamenii depun efortul să-l înfăptuiască. Alteori, nu putem oferi nimic alternativ. 

De asemenea, atât în urma unui apropo, a unei discuții sau a unui conflict, se poate ivi ceva foarte valoros, care solidifică relația, mai precis compromisul. Exemple:

• Nu aș vrea să mă suni după ora x, dar dacă e vorba de o urgență, înțeleg și sunt aici.
• Nu pot să îndeplinesc sarcina asta în locul tău, dar te pot ajuta dacă ai nevoie.
• Mulțumesc de invitație, dar nu pot participa la acest eveniment. Ce-ar fi să ieșim în altă zi altundeva?

Nu ne putem aștepta mereu la un compromis, de aceea este de apreciat când oamenii depun efortul să-l înfăptuiască. Alteori, nu putem oferi nimic alternativ. Poate revenim cu altă ocazie, poate nu. Atenție, avem limite mai flexibile și limite care nu ar trebui compromise, așa-zisele limite nenegociabile. Există o întreagă literatură de specialitate pe această temă, așadar vă încurajez să o aprofundați alături de experți sau terapeuți dacă simțiți că aveți nevoie de un ajutor suplimentar în viața de zi cu zi.

Prin aceste rânduri am vrut să amintesc că fiecare contează. Adică da, contăm, dar contează și ceilalți. Principiile de mai sus funcționează doar atâta timp cât ne preocupă sincer și binele celuilalt. Ei cum văd situația? Când noi decidem să deschidem un subiect mai delicat și să retrasăm niște limite personale, e un moment bun și pentru celălalt? Noi respectăm limitele personale ale celor din jurul nostru? Chiar încercăm să-l înțelegem pe celălalt atunci când suntem trași la răspundere?

Propun un exercițiu: întrebați pe oricine din viața voastră dacă există ceva în comportamentul vostru care deranjează. Nu e deloc ușor să lansezi această întrebare, dar servește ca memento că toți avem de învățat. După ce ni se răspunde, hai să încercăm să mulțumim pentru atenționare sau, dacă dorim să continuăm discuția, să o facem cu inima deschisă și o atitudine împăciuitoare.

Am zis la început ca unul dintre cele mai dificile aspecte ale vieții este să trăiești printre oameni. Dar merită. Este și printre cele mai frumoase. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp