Pentru părinți, cel mai important e ca vacanța la mare „să iasă bine”. Pentru copii, altceva contează cu adevărat: amintirile

sursa foto: Profimedia

Cu sare în păr, nisip prin mașină, urme de bronz și piele arsă, ne apropiam de București cu cei 3 copii pe bancheta din spate, după 5 zile la mare. Drumul a fost liniștit, băiețelul (5 ani) a ascultat muzică cu noi, iar fetele (3 ani, respectiv bebe de 10 luni) au dormit majoritatea drumului.

Apoi, aud un plâns miorlăit de la fetiță: „Mamiiii, vreau brațe!”. Bineînțeles că nu aveam cum să o iau în brațe. A început să-l lovească pe fratele ei, chiar și după ce o țineam de picior. Simțeam cum crește tensiunea în băiețel și că urma să dea și el în ea sau să izbucnească o ceartă între ei. Am decis cu soțul că ar fi o idee bună să oprim să luăm ceva de mâncare de pe drum. Puteam deja să aud foamea copiilor odată cu dereglarea lor emoțională. Copiii au mers cu soțul să își aleagă fiecare ce vor de mâncare și eu am rămas cu bebe.

Când s-au întors în mașină, fetița m-a văzut cu bebe în brațe și nu a mai vrut să fie iar pusă în scăunel. A început un tantrum mare, copiii au început să se lovească și să țipe, iar bebe să plângă. Încercările noastre de a-i opri nu au funcționat și foarte repede situația a escaladat. Am început să ne certăm și noi, părinții, între noi. Așa am ajuns acasă, mai bronzați, dar mai nervoși. Apoi îl aud pe soț zicând frustrat: „Nu mai vreau să plec nicăieri cu copiii, e prea greu!”

Oare momentul acela intens, care a schimbat toată energia din mașină, a șters toate momentele frumoase petrecute pe nisip, sub soare, timp de 5 zile?

Inițial am crezut că problema au fost copiii. Că au fost prea obosiți, prea agitați, prea greu de gestionat. Până și lucrurile care par simple, cum ar fi ajunsul pe plajă, devin deodată un proiect care trebuie bine gândit din punct de vedere logistic. Am avut cazarea în blocul de lângă plajă. Asta înseamnă că eu car bebelușul într-o mână și cu cealaltă mână o ajut pe fetiță să coboare scările abrupte, apoi să parcurgă nisipul fierbinte, să ne oprim de 4 ori pe drum pentru că s-a împiedicat pe scândurelele de lemn care duc spre șezlonguri sau și-a scăpat pălăria. Iar soțul meu cară căruciorul plin cu gențile de plajă și jucării de nisip, în timp ce răspunde la cele 10 întrebări pe minut ale băiețelului.

Paradoxul este că, dacă ai fi întrebat copiii cum a fost vacanța, probabil că nu ți-ar fi povestit nimic despre ultimul tantrum din mașină. Ți-ar fi vorbit despre crabi, despre înghețată, despre valuri și despre scoici. Noi, adulții, eram cei care nu mai vedeam decât finalul.

Este facil să ne gândim la cât de greu ne este, cât de mult s-a complicat orice decizie pe care am luat-o în vacanța cu copiii. Vacanța era încă o listă de lucruri care trebuiau să iasă bine. Pentru copii, în schimb, era copilăria lor.

Vacanța nu îi transformase în copii mai dificili. Doar le luase, pentru câteva zile, toate lucrurile care îi ajută de obicei să se simtă în siguranță: rutina, programul cunoscut, casa lor, patul lor, orele fixe de masă.

Mi-am dat seama că, în timp ce noi încercam să organizăm o vacanță reușită, ei își construiau amintiri. Abia atunci am început să mă întreb ce își vor aminti ei din vacanța asta.

Băiețelul cred că își va aminti cum se temea să intre în apă, de frică că sunt crabi. Cum și-a făcut spontan un prieten nou pe plajă, care prindea crabi și îi punea în găletușe cu apă, să îi analizeze. Băiețelul nostru atunci l-a rugat pe soț să îi prindă și el un crab, ca să îl arate prietenului nou. Pe al doilea crab nu a mai fost nevoie să îl prindă soțul, l-a luat singur. Le-a dat nume: Marcel și Charlie. Când era în apă, ne întreba: „Oare ce fac crabii mei? Oare le este bine? Poate ar trebui să le schimb apa? Mă duc să văd dacă sunt bine.” Până la urmă a decis singur, cu lacrimi în ochi, că cel mai bine le este înapoi în mare. Mai târziu, s-a emoționat când se gândea la Marcel și Charlie. Sper că își va aminti mereu cum și-a depășit frica și a reușit să facă un lucru greu.

Fetița cred că își va aminti de momentul în care s-a „pierdut” pe plajă, adică atunci când a decis să alerge deodată în direcția opusă și apoi nu ne-a mai văzut. A început să țipe și să plângă isteric de panică după noi. Apoi l-a văzut pe fratele ei cum alerga spre ea cu brațele deschise și ea s-a aruncat în brațele lui, zicând: „Ce bine că ai venit după mine, ești cel mai bun frățior”. Pe fața lui se vedea mândria și pe a ei - fericirea că nu va fi singură. Sper ca și atunci când este adult, să știe că nu este niciodată cu adevărat singură pe lume. Că mereu va avea doi frați cu care să se sfătuiască.

Noi ne vom aminti imaginea copiilor care alergau pe faleză seara. Bucuria pe care o emanau când se plimbau pe întuneric, uitându-se la lună și la luminițele de pe plajă, în drum spre cazare după restaurant. Cum dansau pe muzică în mers, ca să o distreze pe bebe și să nu mai plângă în cărucior, după o zi lungă.

Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că nu copiii erau problema. Vacanța îi obligă pe părinți să facă ceva ce rutina face în locul lor în restul anului. Rutina îi avertizează pe copii legat de ce urmează. Le oferă un cadru previzibil în care sistemul lor nervos nu trebuie să se adapteze continuu. În vacanță, acel cadru dispare și apar frica de nou, numărul mare de tranziții, oboseala după soare și apă, orele de culcare întârziate. În acest context, pare imposibil pentru copiii mici să nu simtă un haos emoțional interior. Lucru care se va traduce în comportamentul lor. Iar munca de compensare va cădea aproape în întregime pe umerii noștri. Nu-i de mirare că vorba soțului, spusă la nervi, îmi răsună în minte: „Nu mai vreau să merg nicăieri cu copiii”.

În seara aceea, după ce copiii au adormit, ne-am dat seama că furia circulase prin familie. Pornise de la copii, trecuse prin noi și se întorsese din nou la ei. Am realizat că dacă amenințăm, criticăm sau rănim cu vorbele, când suntem activați în relația cu partenerul, probabil că aceeași tendință va exista și în relația cu copiii. Mult timp am crezut că învăț cum să gestionez copiii. Acum îmi dau seama că parentingul nu înseamnă doar felul în care vorbim cu copiii. Înseamnă și felul în care vorbim între noi, atunci când suntem obosiți. Acel tantrum exploziv din mașină putea să rămână fix atât — o criză de nervi a copiilor pe bancheta din spate, cu părinți care să îi ajute să se calmeze, fără să preia energia și intensitatea lor. Vacanța ne-a arătat unde mai avem loc să creștem.

Peste ani, când ne uităm la pozele de la mare și la cât de mici erau copiii, nu o să ne amintim de tantrumuri și de certuri sau de drumul lung până la șezlonguri. Ne vom aminti de Marcel și Charlie, de frica învinsă, de relația dintre frați și de momentele în care ne-am bucurat unul de altul. Drumul spre casă a fost cea mai grea oră din vacanță. Și, probabil, singura pe care copiii nu și-o vor aminti.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp