Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Scrisoare pentru liceeni. Ce i-aș spune cu mintea adultului de astăzi adolescentului atât de speriat de eșec din trecut

Adolescent timid/Getty

Foto: Guliver/Getty Images

Am 27 de ani și stau pe canapea bucurându-mă de o înghețată cu vanilie și pepene galben. Mai devreme tocmai ce m-am uitat la un film franțuzesc, unde doi copii reușesc prin intermediul unei piese de teatru să-și salveze familia de la destrămare și de la pericolul de a fi extrădați în Zair. Asta m-a dus cu gândul la o postare de acum câteva săptămâni pe facebook, unde, într-un comentariu, am fost etichetat de o fostă profă de engleză din liceu. Pe scurt, îmi propunea să scriu pentru volumul școlii câteva rânduri despre experiențele trăite în vremea liceului.

Ca să ai puțin context mă gândesc că Sabina (profa de engleză) s-a gândit la mine și poate pentru că de vreo câțiva ani, ca-ntr-un proces terapeutic, m-am apucat de scris, multe fiind experiențe personale, trăite în copilărie ori în zilele noastre. Așadar, comentariul a venit nu pentru că aș fi fost genial la engleză ci pentru că îmi place să adun oamenii în jurul poveștilor.

M-am tot gândit ce-aș putea să le spun unor puști și puștoaice, care nu știu cât de preocupați și preocupate pe bune or să fie să citească un volum de câteva sute de pagini, scris în mare parte de niște adulți, mai mult sau mai puțin cunoscuți. Gândindu-mă eu pe canapeaua luată la mâna a doua acum patru ani, când trăiam din salariul de învățător, că or să tot fie oameni ce-or să povestească despre diferite culmi ale succesului, mie mi-ar fi prins bine să mă pregătească cineva și pentru cultura greșelii, a eșecului.

Știu, probabil că vei spune că tu ești super pregătit sau pregătită și că nu o să fie cazul. Ce mi-a arătat însă viața în toți anii ăștia și în lucrul cu oamenii e că atâta vreme cât nu o să știm să privim eșecul ca parte din viața și progresul nostru ne vom simți rușinați, vinovați, având stima de sine șubredă, punând biciul pe noi pentru că nu am fost perfecți.

Și fără să o mai lungim zic să-i dăm drumul. Unul dintre marile eșecuri trăite în liceu și dus până în ziua de astăzi ține de abilitatea mea de a vorbi în limba engleză. Pe la începutul clasei a IX-a, venind dintr-un sat în care oportunitățile erau destul de puține dacă e să ne gândim că singurul punct cultural al comunei era discoteca dată vara în vacanță unde, când și când, sticlele și halbele de bere se opreau în capul vreunui dansator care fura iubita neștiută a unui alt tip. Contactul meu cu tot ce însemna cultură anglo-saxonă era spre zero, poate cu excepția faptului că mai prindeam câte un film la televizorul ce prindea TVR 1, TVR 2 și Antena 1, toate însă cu purici. Așadar, cu câteva cuvinte în buzunar, cu fața de tocilar ascultător și devreme în clasă, cu un zâmbet tâmp și cu teme luate de la colega de bancă, patru ani am reușit să fiu pe linia de plutire atunci când venea vremea să ne fie încheiate mediile la engleză.

Deși eram printre cei mai buni în clasă, limba lui Shakespeare era o nebuloasă ce-mi dădea multe noduri în gât, o față roșie precum racul, frecat mâinile de zici că încercam să scap de murdăria unor nuci decojite când încă erau verzi. Credința că trebuie să fiu cel mai bun și să nu arăt că sunt slab și am nevoie de ajutor m-a făcut ca tot liceul să prind cu greu regulile gramaticale, să am un vocabular minim pentru conversații de bază. Astăzi, evit pe cât pot de mult să merg la evenimente unde trebuie să interacționez cu străini, tocmai pentru că sentimentul din liceu încă se face prezent, iar voința mea de a merge la un centru specializat ori la un meditator care să-mi dea încrederea cât și competența să pot vorbi fluent, fără să curgă apele de pe mine, încă nu-i destul de puternică.

Gândul mă duce din nou în perioada liceului când, speriat de contactul cu străini, mai mereu cu nasul în cărți, puțin efeminat, provenind dintr-o familie cu șase surori, m-am procopsit repede cu antipatia băieților din liceu așa că refugiul a fost să încerc să mă apropii de câteva colege din clasă. Cum însă competiția pentru cel mai bun din grup trezea toată energia din mine, în scurt timp am avut un întreg cor de fete pornit împotriva mea. Considerându-mă o victimă ce este opresată de un grup de agresori, am căutat ajutor în note și în încercarea de a mă apropia de profesori. În felul ăsta însă personalitatea mea era tot mai mult îngropată, zi după zi, neștiind cu adevărat cine sunt, ce vreau de la mine sau ce mă face cu adevărat fericit. 

A fost o singurătate care a ținut până la finalul liceului. Când venea ziua de vineri era un adevărat chin să plec acasă căci știam că nu am pe cine să sun să ieșim în oraș ori să facem tot ce ne trece prin cap (nu că aș fi stat prea bine la capitolul creativitate). Abia în facultate, cu greu și cu multe alte greșeli în felul în care încercam să mă apropii de oameni, am legat prietenii care durează și astăzi.

Am lăsat la urmă unul din cele mai grele subiecte și poate și cel mai tabu, atât la vârsta voastră câte și printre adulți: viața sexuală. Venind cu maxi taxi 6 uneori spre școală (atunci când eram proaspăt venit de acasă de la țară și aveam bani ori era prea frig ca să o iau pe jos de la rond agronomie până la școală) auzeam deseori discuții între băieții de la agricol sau seminar cum își începeau sau dezvoltau viața lor sexuală. De la cât de dotați erau, până la cât de bine știau să agațe fete și să le aducă în pat sau oriunde prindeau un loc bun. Am crescut oarecum cu imaginea fetei care pentru băieți e pur și simplu un obiect sexual, în care iubirea sau empatia nu-și au locul la vârsta adolescenței.

Frustrarea s-a născut repede punându-mi multe zile întrebarea de ce nu scap odată de virginitate, pentru a fi la fel de macho ca ceilalți. Rușinat de coșuri, faptul că eram înalt și slab, nepriceput în a flirta sau a face cuiva complimente, teama de ridicol cât și de nou care putea să aducă lucruri periculoase conform credințelor din mintea mea, au făcut ca viața sexuală să înceapă la vreo 2 ani după terminarea liceului. Nu a fost așa cum îmi imaginam, totul pregătit de dinainte și alte lucruri văzute în filmele cam de prost gust la care mă uitam când și când. A fost însă experiența care mi-a arătat cât de multe frici am sădit în mine timp de 20 de ani și cum nu pot să fiu liber.

Am ales să vin cu aceste trei subiecte pentru că într-un fel poate mai puțin explorat, inclusiv de mine, prin faptul că am dat greș sau am eșuat la capitolele astea în perioada liceului, fac parte din devenirea mea. Am ales să vorbesc despre faptul că a da greș în unele momente din viață e firesc și că putem depăși acele situații și fără a fi prea duri cu noi.

Școala, în cei 27 de ani, nu mi-a oferit ori nu am știut eu unde și când să caut, instrumente care să-mi vină în ajutor. Dacă nu știai deja engleză la liceu erai un fraier, dacă nu aveai prieteni erai un singuratic ce greu se putea integra iar dacă erai virgin și mai și recunoașteai lucrul ăsta, grupul de băieți, cu sau fără popularitate și putere, nu avea să te accepte ori să te respecte. Într-un fel sau altul tot ce-am povestit realizez că are legătură cu raportarea mea la propriul sine, despre cum reușesc acum să vorbesc cu mine, nefiindu-mi teamă de faptul că aș putea fi ridicol povestindu-vă lucrurile acestea.

Stima de sine pe care se construiește învățarea pe termen lung nu se poate dezvolta în absența normalizării eșecului și puterea de a-ți reveni după. Procesul acesta poartă și o denumire specifică în pedagogie și psihologie, reziliență. În România, conform studiului realizat de Salvați Copiii România, 1 din 4 copii trăiește hărțuire sub diverse forme la școală. În liceu, dacă realitatea aceasta era valabilă și acum aproape 10 ani, din acei 1 din 4 copii ce suferea de bullying era și numele meu pe undeva. Ce era mai grav însă e că principalul agresor eram eu – eu, cel care multă vreme am fost nemulțumit de mine, m-am văzut ca cel mai urât băiat din școală, cel mai neîndemânatic, cel mai neprietenos.

O parte dintre voi ați ales să vă duceți misiunea personală cât și profesională către educație, din rolul de educatoare sau învățătoare, învățători. Rugămintea mea către voi e să faceți înainte de toate un exercițiu de sinceritate cu voi înșivă pentru a vedea cum sunteți voi, care-s fricile voastre, cum puteți crește din greșelile făcute, care sunt resursele pe care le puteți accesa atunci când vă simțiți singuri și singure, înstrăinați de propriul eu. Răspunzându-vă la întrebarea ”Cine sunt eu?” veți putea mai apoi să răspundeți la întrebarea ”Cine sunt copiii cu care lucrez?”.

Viața unui copil, a unui adult, a unui părinte nu are doar momente de pus în poză. Sunt și experiențe care uneori te pun în genunchi și scot toată negriciunea și tot urâtul din noi.

Și ca să închei într-o notă optimistă vă încurajez să vă găsiți curajul să fiți voi, cu responsabilitate și grijă față de propriul corp, propria minte și cu grijă față de ce e în jurul vostru, oameni și natură.

Vasile,

Un fost elev al Școlii Normale ”Vasile Lupu” Iași

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Sunt de acord cu aceasta analiza. De fapt se potriveste cu : hai sa ne vedem barna noastra si apoi paiul altuia.
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult