Scrisori către un prieten. Mi-ai spus că, în săptămâna aceasta, te gândești mereu, cu teamă, la moarte

Mi-ai spus deunăzi, e drept că pe hârtia ecranului computerului, că atunci când te gândești la Săptămâna Patimilor te gândești mereu, cu teamă, la moarte. Știu. Și pentru mine moartea rămâne o ecuație pe care mă strădui să o înțeleg pentru că, în ciuda aparențelor, credința nu înseamnă că îți bați rațiunea în cuie și nu mai mișcă.

Îndrăznesc chiar să-ți spun că a crede înseamnă a căuta răspunsuri, vii, pline de alte deschideri spre adevăr decât cele la care te-ai fi așteptat.

Pe când eram copil, prin școala generală, tata mă purta la Biserica din Șcheii Brașovului într-un soi de inspirată pedagogie, detoxificant la toată ideologizarea vremii. Se lega între noi o magie pe care nu știam să o denumesc. Abia astăzi pot să-i spun credință, încredere reciprocă. Cântam Prohodul Domnului, o alcătuire de versuri emoționante și pline de tandrețe, un soi de bocet care mă urmărea pe tot parcursul anului.

Să ne înțelegem. Nu, nu era o spălare pe creier. Continuam să fiu copilul care merge la fotbal, la teatru, la operă și la școală cu aceeași teamă a bucuriei, frisonat însă de un adevăr: fusesem la mormântul lui Hristos. Știam că există. Și-mi țineam tare greu gura. După ce se cânta Prohodul pe stări - cum se zice, urcam cu tata și încă un nene, Titi Iepure, sus în turnul cel mare al Bisericii, acolo unde pe dinafara ceasul cumpărat din aurul Ecaterinei Țarina dădea mas secundelor micuței așezări a Șcheiului. Și băteau toaca. Nu știu dacă ai stat vreodată în turnul unei biserici să simți vibrând lângă tine tot cerul și să-ți vezi tatăl încântând îngerii cu ritmul bătăii sale. Oamenii înconjurau, maree de lumină, locașul de piatră al Sfântului Nicolae care înlocuise o alcătuire de șiță de care doar letopisețele mai fac amintire. Și mi se părea că moartea nu mai există. Era un freamăt de viață cum nu am descoperit decât atunci când am slujit prima dată Liturghia.

Când atingeam pământul din înaltul de cer al turnului Bisericii oamenii erau altfel. Mașina care ne ducea spre cartierul unde locuiam fie era plină, fie suspendată. Plecam pe jos, umăr lângă umăr. Bărbaților casei, cum s-ar zice, nu ne mai păsa. Zburam spre casă repovestind, unul altuia, cu nodul în gât, drama prin care trecuse Hristos sub ochii noștri. Cartierul meu nu avea, pe atunci, biserică. Eu îl aveam pe tata. Era suficient. Astăzi pare că avem biserici, dar nu mai avem tați să mai bată toaca în turn de locaș spre alungarea fricii de moarte a propriilor copii. Îi văd obosiți, surmenați, cătrăniți pe lume. Nici nouă nu ne era ușor, dar pentru noaptea Patimilor merita orice greu înfruntat. Mama ne aștepta, dacă nu venea cu noi. Paznicul de lumină al casei. Cu mâinile obosite de truda zilei și a mesei de Paști, ce avea să ne înnobileze „noapteazori” a Învierii.

Nu știam pe atunci cât de frumoasă este Săptămâna Patimilor. Nici cum vindecă ea teama de grozăvia morții, cum te cheamă ca om să redescoperi construcția de poezie a plânsului uman. Astăzi plângem de oftică, de supărarea că nu suntem mai bogați, mai împliniți. Adormeam târziu. Spre dimineață. Când ajungeam, în zorii târzii, la școală purtam un surâs obosit, dar împlinit. Plecam spre școală însoțit de tata. Nu ne spuneam nimic. Surâdeam complici. Eu ca un tată serios, el ca un fiu năstrușnic. Acum când moartea îmi încearcă uneori curajul mă gândesc că din turnul de lut din Șcheii Brașovului tata continuă să-mi surâdă. Ca un sunet de toacă ce străbate cerul de pământ ce-l acoperă. Până la Înviere. Și-mi dă curaj. Nu, Săptămâna Patimilor nu este despre moarte. E o școală teribilă despre cum să ne trăim curajos iubirea cu Dumnezeu. Cu Tata.