Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Scrisori către un prieten. Mi-ai spus că, în săptămâna aceasta, te gândești mereu, cu teamă, la moarte

Mi-ai spus deunăzi, e drept că pe hârtia ecranului computerului, că atunci când te gândești la Săptămâna Patimilor te gândești mereu, cu teamă, la moarte. Știu. Și pentru mine moartea rămâne o ecuație pe care mă strădui să o înțeleg pentru că, în ciuda aparențelor, credința nu înseamnă că îți bați rațiunea în cuie și nu mai mișcă.

Îndrăznesc chiar să-ți spun că a crede înseamnă a căuta răspunsuri, vii, pline de alte deschideri spre adevăr decât cele la care te-ai fi așteptat.

Pe când eram copil, prin școala generală, tata mă purta la Biserica din Șcheii Brașovului într-un soi de inspirată pedagogie, detoxificant la toată ideologizarea vremii. Se lega între noi o magie pe care nu știam să o denumesc. Abia astăzi pot să-i spun credință, încredere reciprocă. Cântam Prohodul Domnului, o alcătuire de versuri emoționante și pline de tandrețe, un soi de bocet care mă urmărea pe tot parcursul anului.

Să ne înțelegem. Nu, nu era o spălare pe creier. Continuam să fiu copilul care merge la fotbal, la teatru, la operă și la școală cu aceeași teamă a bucuriei, frisonat însă de un adevăr: fusesem la mormântul lui Hristos. Știam că există. Și-mi țineam tare greu gura. După ce se cânta Prohodul pe stări - cum se zice, urcam cu tata și încă un nene, Titi Iepure, sus în turnul cel mare al Bisericii, acolo unde pe dinafara ceasul cumpărat din aurul Ecaterinei Țarina dădea mas secundelor micuței așezări a Șcheiului. Și băteau toaca. Nu știu dacă ai stat vreodată în turnul unei biserici să simți vibrând lângă tine tot cerul și să-ți vezi tatăl încântând îngerii cu ritmul bătăii sale. Oamenii înconjurau, maree de lumină, locașul de piatră al Sfântului Nicolae care înlocuise o alcătuire de șiță de care doar letopisețele mai fac amintire. Și mi se părea că moartea nu mai există. Era un freamăt de viață cum nu am descoperit decât atunci când am slujit prima dată Liturghia.

Când atingeam pământul din înaltul de cer al turnului Bisericii oamenii erau altfel. Mașina care ne ducea spre cartierul unde locuiam fie era plină, fie suspendată. Plecam pe jos, umăr lângă umăr. Bărbaților casei, cum s-ar zice, nu ne mai păsa. Zburam spre casă repovestind, unul altuia, cu nodul în gât, drama prin care trecuse Hristos sub ochii noștri. Cartierul meu nu avea, pe atunci, biserică. Eu îl aveam pe tata. Era suficient. Astăzi pare că avem biserici, dar nu mai avem tați să mai bată toaca în turn de locaș spre alungarea fricii de moarte a propriilor copii. Îi văd obosiți, surmenați, cătrăniți pe lume. Nici nouă nu ne era ușor, dar pentru noaptea Patimilor merita orice greu înfruntat. Mama ne aștepta, dacă nu venea cu noi. Paznicul de lumină al casei. Cu mâinile obosite de truda zilei și a mesei de Paști, ce avea să ne înnobileze „noapteazori” a Învierii.

Nu știam pe atunci cât de frumoasă este Săptămâna Patimilor. Nici cum vindecă ea teama de grozăvia morții, cum te cheamă ca om să redescoperi construcția de poezie a plânsului uman. Astăzi plângem de oftică, de supărarea că nu suntem mai bogați, mai împliniți. Adormeam târziu. Spre dimineață. Când ajungeam, în zorii târzii, la școală purtam un surâs obosit, dar împlinit. Plecam spre școală însoțit de tata. Nu ne spuneam nimic. Surâdeam complici. Eu ca un tată serios, el ca un fiu năstrușnic. Acum când moartea îmi încearcă uneori curajul mă gândesc că din turnul de lut din Șcheii Brașovului tata continuă să-mi surâdă. Ca un sunet de toacă ce străbate cerul de pământ ce-l acoperă. Până la Înviere. Și-mi dă curaj. Nu, Săptămâna Patimilor nu este despre moarte. E o școală teribilă despre cum să ne trăim curajos iubirea cu Dumnezeu. Cu Tata. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Adevărul este că atât religia cât și educația sau cultura deveniseră mijloace de rezistență în comunism. Un fel de liant social. Scoase la lumină, în mainstream, n-au mai avut același rol. S-au bagatelizat. Articolul arată că religia este în primul rând o chestiune de intimitate și de liberă alegere. Când rămâne în felul acesta, atunci totul e ok.
    • Like 0
  • Rînduri precum ale autorului și succes la cei convinși deja.
    În afara unui asemenea spatiu, nu mai ține.
    Ce-i drept, părintele Necula se va feri de asemenea zone.

    În paralel, mi-e greu sa nu observ că autorul se află în categoria umană convinsă că adevărul/Adevărul se afla exact la dînsa.
    • Like 1
  • “Nu eram spalat pe creier pentru ca jucam fotbal...”
    Spalarea pe creier rabufneste in persecutie atunci cand esti adult nu copil. Crezi ca āia de la Bataclan sau 11 Septembrie nu au jucat fotbal? Fa-ti testul de habotnicie si vezi. E ca presupunerea prin absurd la matematicā. Dacā fata mea ar veni sa mi-l prezinte pe sotul ei Muhamad si sa-mi spuna ca se converteste la Islam mai desfac sampania? Si daca raspunsul este nu, ai jucat fotbal degeaba!
    • Like 1
  • Foarte frumos povestit, cred ca multi dintre noi avem amintiri asemanatoare sau cel putin mie imi evocati o anumita stare de spirit din noaptea Prohodului la care ma duceam din copilarie. Pacat de cei care nu il au pe Hristos, ce trista ar fi viata fara El.
    • Like 0
  • Cred ca toti ne nastem in suflet cu iubire de semeni, cu dorinte mici si fara frica de moarte! Parintii sunt obligati sa faca tot ce le sta in fiinta umana sa ii dezvolte emotional! Daca ii lasa si sustine in dezvoltare, le arata copiilor multumire, acceptare si iubire ei asa sevor dezvolta! Daca learata prin comportament, nu prin vorbe fuga dupa bani, dupa case, dupa avutie si le arata frica de moarte ei asa vor traii! Dar nu sunt nici vinovati, nici de acuzat! Asa au stiut, atata au putit! Din preamulta iubiregresesc! Tupoti sate schimbi si intorci oricand in viata dacavrei ajutor! Cu psiholog sau duhovnic sau idealprin amandoua! Dar asa poti doar cand esticomplet impacat cu tine! Nu ne-am nascut sa patimim! Ne-am nascut oameni ! Si eu gresesc si eu sunt om si pe mine ma iert, doar daca m-am impacat cu mine, atinci e usor sa ii ierti pe altii ! Sa te puidoar doua secunde in locul celuilalt! Atunci nu il mai critici, nu il mai ataci, nu il mai scuipi ! Doar unii pot sa se roage! Ma rog pt ei sa se poata ruga si pentru noi! Sa lupti in viata sa vrei mai mult nu este un pacat ! Pacat este sa incetezi in a lupta cu viata! Am trecut prin suferinte vazand langa mine pe cei ce ii iubesc ca sufera! Am suferit si eu cand am crezut ca nu sunt buna la nimic! Modelul meu in viata legat de moarte este bunica mea! A fost impacata cu ea, cu cel de sus si cu toti cei ce ii aratau sau nu iubirea! Mi-e frica de moarte pentru ca stiu ca ceice ma iubesc vor plange dupa mine! Mi-e frica ca vine moartea si nu am reusit sa mabucur de tot ce mai este pe pamant! Stiu ca nu am ales nici cand sa venim nici cand sa plecam! Mi-e teama ca ma duc si nu am apucat sa le spun toti celor pe care i-am jignit sau certat de cate oriei probabil au miritat-o sau nu !
    • Like 0
  • Prieteni, aici e vorba de dragoste, de modul unui copil de a vedea moartea, de credinta si iubire.Fiecare parinte isi educa copilul in felul lui, si nimeni nu are dreptul sa il judece... Cu totii pierdem pe cineva,mai intai bunicii, apoi parintii si in cele din urma noi.De fapt singurul lucru care pleaca este trupul, caci sufletul si amintirea lui ramane mereu cu noi si ne insoteste pana la sfarsitul vietii. Important e satraim viata frumos, sa traim cu dragoste, bunatate si fara sa ne gandim mereu la bani.Saptamana Patimilor este o saptamana importanta pentru toti. E saptamana in care trebuie sa ne facem o revizuire a vietii noastre, sa incercam sa fim mai buni si sa ne rugam mai mult. E saptamana in care Iisus se sacrifica pentru noi. Eu o vad ca pe o saptamana minunata, in care cerurile se deschid iar cei dusi de langa noi isi primesc locul in Rai. Nihil Sine Deo
    • Like 4
  • De ce avem obiceiul nefericit ca atunci când cineva spune ce simte să il corectam spunând noi ce simte el, să povestim noi despre copilăria lui? Asta este o invitație la jurnal. Dacă vrei, povestesti ce simți - unii au facut-o, dacă nu, te retii că este de prost gust să tot arăți că stii mai bine ce simt alții. Asa de mult esti privat de prieteni încât sari în gâtul cui iti apare înainte? Sau poate tocmai de asta nu ai prieteni?
    • Like 4
  • check icon
    corect, ba inca am fost purtat prin mai multe credinte, rituri si biserici, ca provin dintr-o familie multinationala, multiculturala si raspandita, deci asa a fost si copilaria mea, plina de participari la evenimente crestine (mozaice, catolice, luterane, ortodoxe, calvine, ba chiar ceva unitariste) pana cand am crescut. apoi am invatat care sunt inceput lipsurile societatii multilateral dezvoltate, benzina, alimente, medicamente, lapte pt bebelusi, etc, etc, etc ... dar popa, singur, se ruga pentru conducatorul asasin in biserica lui Dumnezeu. atunci a murit ceva, si popa a ajuns langa criminal, popa avea pt mine statut de tainuitor. apoi am descoperit ca popa era informator al securitatii si atunci popa a urcat la statutul de criminal, si m-am despartit de bisericile parintilor mei. anii au trecut si am ajuns sa-mi ingrop rudele decedate si iar am intrat in contact cu popa, acum era si inganfat si superior, informandu-ma la data la care putea el sa participe la eveniment, peste 2 saptamani, am ramas cu gura cascata, la propriu. mai ales popa ortodox, ceilati parca, parca erau mai omenosi. asa ca rastignitul si gasca pozata in jurul lui pe catapeasma au ramas in grija popii, sa se roage el, ca si masina o repara mecanicul, hainele le face croitorul, si parajitura cofetarul, deci nu este treaba mea sa "lucrez/activez" in domeniul popii. mai mult, am decis sa fiu incinerat si sa nu existe servicii funerare cu popa dupa moartea mea, ca nu vreau sa-l deranjez de la rugaciunile pentru conducatori (in cazul romaniei, pentru ponta, vanghelie, piedone, oltean, grebla si alti idioti motati). urmasii mei sunt obligati sa dea o petrecere in numele meu ! ce o sa zica Dumnezeu ? nu stiu, si eu sunt curios, sunt curios daca acolo ... acolo unde o sa ajunga sufletul meu voi intalni un popa :). dar gandesc ca daca Dumnezeu exista, atunci nu trebuie sa intalnesc acolo nici un popa si nici pe astia pentru care se roaga popa de zor ! cu Dumnezeu inainte tovarasi !
    • Like 4
  • otheh check icon
    Daca cumva dzeu e femeie, treaba e nasoala. Pana la urma, cum ar fi fost ca mama sa fie cea care se confrunta cu universul, in timp ce dvs. si cu tatal dvs. ati fi asteptat-o acasa, la cratita, cu mainile ostenite de intins coca. ,, Stalpul casei,, - frumos, genial!
    • Like 1
    • @ otheh
      otheh check icon
      Care stalp domne? Poate in mintea dumitale! Paznicul de lumina.
      • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult
sound-bars icon