Hristos și prietenii... „Ce este Taxi ca taxiul trece”

„Despre smerenie” este o melodie interpretată de trupa Taxi și alte 34 de personalități, care pune în discuție ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului. Republica a vorbit cu o parte dintre artiști și v-a prezentat ieri cum s-a născut acest adevărat manifest antiCatedrală. Clipul a provocat nenumărate reacții, polarizând societatea. Dan Teodorescu, solistul trupei Taxi, a venit ieri cu o precizare: „Nu-mi imaginam că un mesaj transmis cu atâta blândețe poate provoca atâta agresivitate. Le cer iertare celor pe care i-a deranjat ce-am spus”.  Astăzi publicăm, în Republica, platforma opiniilor argumentate și a dezbaterii de idei, o viziune diferită, venită din partea unui preot ortodox. (n red.) 

De câteva zile ascult pe repeat monologul ritmic al celor de la Taxi. De fapt mă uit la clip. La fețe, grimase și atitudini. Parte îi socotesc prieteni ai mei de duh și nu voi lăsa momentul de acum să întunece respectul acesta. Prietenia este dincolo de păreri de moment. 

Mi-am adus aminte însă de Hristos Domnul. Este un moment, în răstignita Sa biografie, când cuvântul prieten doare cumplit. În drama din Ghetsimani, unui apostol îi adresează cuvintele: „Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus și L-au prins” (Matei 26.50). Zgârcit în acest cuvânt, Mântuitorul nu-l prea folosește. Ca să rămânem în Evanghelia de la Matei, pomenesc două situații. Prima este întrebarea adresată unui lucrător bosumflat, cârtitor, care se răscula pe un angajator. Acesta, angajatului celui din urmă, îi acorda aceeași plată ca celui din ceasul dintâi, care răbdase focul zilei. Domnul îi spune: „Prietene, nu-ți fac nicio nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine cu un dinar?” (Matei 20.13). Cu alte cuvinte, Stăpânul prețuiește cum crede el de cuviință lucrarea fiecăruia, nu are un contract propriu-zis cât disponibilitatea la dragoste. A doua oară, în contextul nunții fiului de împărat, împlinitorul nunții la care fuseseră toți invitați descoperă pe unul care nu arătase minimum de respect pentru nuntă. Intrase la masă direct din uliță. Hristos consemnează reacția mirelui la adresa celui ce rănise nunta: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă tăcu” (Matei 22. 12). 

Trebuie să recunosc că abia zilele acestea am remarcat. Cuvântul e legat de câte un nemulțumit ce se dă prieten cu Dumnezeu, familiar Lui. Și abia acum mi-am adus aminte că a construi în România este un vis pentru mulți.

Nu. Taxi și prietenii nu s-au visat mergând pe autostrada Sibiu-București, deși măcar una dintre personalități ar ajunge mai ușor acasă și ar revedea Catedrala din Sibiu. Care? Catolică? Evanghelică? Ortodoxă? Care vrea.

Nu. Taxi nu s-a visat în spitalele închise din lipsă de specialiști sau în școlile golite de elevi, nici în casele de bătrâni ale Bisericii ori în pridvoarele de frumusețe ale mănăstirilor românești- uite, dacă cea ortodoxă îi deranjează să meargă la Lipova la Sfânta Maria Radna. În miezul de luminiș de la Cioara ori Oașa, în haturile de lumină din munții Rodnei ori Rarău înțeleg că mergem doar când vrem să dăm bine cu cealaltă parte de popor, făcătoarea de rating, nu de cultură.

Nu s-au visat nici în dependințele aresturilor ori penitenciarelor să stea la un pahar de vorbă cu cei care au construit mori de vânt în paguba noastră. O fac asta în fiecare zi prin munca lor? Poate. Se pare însă că nu au prea mulți spectatori care să-și schimbe viața din efortul muncii lor. Nu-mi scuz biserica că există. Ar fi absurd. În fiecare fibră de-a ei sunt prezente mii de suflete. Unele mai bune, altele mai slabe, foarte puține teribiliste. Teribilismul nu este prietenie. 

Apoi, mă întreb dacă o construcție poate păgubi într-atât oameni care nu de bani se pot plânge. Pentru că cei care ar putea să o facă se bucură să construiască. Fie din lemn, fie din piatră, fie din ce-o fi. Aștept să continue vânătoarea bisericii, ironizarea sa cu finețea unui pikamerist de serviciu pe un trotuar de sticlă. E firească. Face parte, nu-i așa, din jocul vieții și al morții, din tensionarea solenoidică a realității.

Orice oraș al României ar fi fost strălucitor în smerenie să poarte în el taina unei Catedrale care să onoreze locul. De altfel, fondurile ce vin dinspre țară să onoreze Capitala cu o catedrală sunt argument în acest sens. Pentru cei care cred în unitatea țării, cei eliberați cândva din robia dușmanului de străbunicii și bunicii celor care astăzi se uimesc de ironia lor ziditoare, drumul spre București va fi mai trist. E un reject uriaș dat, în fond, prieteniei cu peninsularii români care locuiesc în afara ariei de interese ale celor de la Taxi și a prietenilor lor. Abia sub arcadele de piatră ale catedralei se vor simți acasă. Nu niște intruși în propria țară. Nu niște indisponibilizați pentru că-și iubesc Biserica, că nu sunt foarte prieteni între ei, dar au buna creștere din bisericile - de lemn, de piatră ori ciment, din satele lor.

Din nefericire pentru Taxi și prietenii, monumentul fundamental al Bucureștiului va rămâne necropola celorlalți pretenari cu vânzarea și răstignirea celuilalt, arcul de marmură roșie, însângerată de cei torționați, pălmuiți, răstigniți... În ordinea de idei a prietenilor cu Taxi, Arcul de Triumf trebuia să rămână de lemn, șubred, precum unitatea noastră de contemporani prietenoși.

Nici nu cred că ar fi trebuit să dăm un răspuns prietenilor de la Taxi. Doar să-i rugăm pe specialiștii în arhiva prietenilor de la TV să repună pe ecranul conștiinței lor imaginile cu românii cântând în noaptea Învierii: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte Viață dăruindu-le! Am putea numi clipul chiar Hristos și prietenii. Un pic mai mulți de 34, sau, 33? 

Nu. Nu suntem oameni de forța voastră, prieteni. Nu, nu avem calitatea PR-istică pe care o aveți. Nici nu reprezentăm în cultura română discernământul, calitatea și forța pe care o degajați. Cred însă că Dumnezeu iubește limba română curată și integrată în frumusețea fără sfârșit a moralei, iubește teatrul mai mult decât o putem face noi, cântarea îngerilor mai mult decât scâncetul moralist al oamenilor. Și uneori ascultă Bach, Wagner sau Mozart cu aceeași dragoste ca naiul lui Zamfir, taragotul maestrului Fărcaș ori zombora uncheșului Ioan din Vișeu de Jos care nu are nevoie de televizor să fie bucuria copiilor din valea cu borcuturi făcătoare de minuni. 

Stăm, zilele ce vin, în așteptarea Învierii Domnului Hristos. În bisericile de lemn, piatră ori ciment din România, cunoscuți în inimă de Dumnezeu, vom primi vestea din zorii Învierii: de ce căutați pe cel viu printre cei morți? Nu este aici. A Înviat. Catedrala nu este locul punerii Sale în mormânt, ci locul din care putem începe să redescoperim poporului român bucuria unui nou început. Sau nu? În fond, știm că ce este Taxi ca taxiul trece...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp