Piața muncii trece prin cea mai intensă transformare din ultimele decenii. Nu vorbim doar despre progres tehnologic sau schimbări graduale în industrie, ci despre trei tranziții care se suprapun și se amplifică reciproc: digitalizare, tranziție verde și schimbări demografice. Împreună, ele rescriu regulile jocului economic și social, forțându-ne să regândim ce înseamnă să ai un loc de muncă, o carieră și, nu în ultimul rând, o viață decentă.
Trebuie, așadar, să facem față unui triplu șoc. Inteligența artificială și automatizarea elimină deja slujbe la nivel global, dar creează altele, în domenii complet noi. Tranziția ecologică împinge economiile spre abandonul industriilor ”maro”, dar cere în schimb ingineri, tehnicieni și specialiști în soluții verzi. Demografic, îmbătrânirea populației, migrația susținută și lipsa politicilor care să încurajeze natalitatea schimbă structura pieței muncii.
Acest triplu șoc are un impact uman pe care cifrele încearcă să o camufleze: inegalitățile se adâncesc, costul vieții devine insuportabil pentru mulți, iar sensul muncii – acel „de ce fac asta” – capătă o importanță vitală, mai ales pentru tineri. Nu este vorba doar de locuri de muncă, ci de locuri în... viață. Cele trei tranziții simultane zgâlțâie din temelii modul în care trăim și muncim. Cine nu vede acest lucru se joacă ”pititea” cu societatea.
O să încep cu întrebările incomode.
Ce înseamnă digitalizarea pentru un angajat de 50 de ani (white sau blue collar) care riscă să-și piardă locul de muncă? Cine îl ajută să se recalifice? Ce șanse are în competiția cu un „nativ digital” care abia intră pe piață?
Cum gestionăm tranziția verde astfel încât să nu creeze „perdanți geografici”? Ce se va întâmpla cu regiunile dependente de cărbune, petrol sau industrii poluante, unde comunități întregi trăiesc din acele întreprinderi?
Suntem pregătiți să redefinim educația astfel încât să pregătească tinerii nu pentru o carieră liniară, ci pentru o viață profesională cu mai multe reconversii?
Să vedem cum se împart responsabilitățile.
Desigur, încep cu decidenții politici. Guvernele par să acționeze în contra-timp cu realitatea. Ele trebuie să înțeleagă că piața muncii nu se mai ”repară” doar prin subvenții și scheme de ajutor social punctuale. E nevoie de politici integrate/orizontale, educație-ocupare-inovație și de infrastructură digitală și verde. Întrebarea este: câte guverne au curajul să acționeze pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale? De câte ori promit locuri de muncă ar trebui să ne întrebăm: unde, pentru cine și cu ce preț? Piața muncii nu mai este o mașinărie care poate fi reglată cu șurubelnița electorală.
Automatizarea și inteligența artificială nu vor aștepta programele guvernamentale. Industriile maro nu vor supraviețui doar pentru că există voturi în regiunile dependente de acele voturi. Iar populația care îmbătrânește nu va fi salvată de reforme amânate la nesfârșit. Câte administrații politice au curajul să le spună oamenilor adevărul incomod, și anume că unele meserii dispar definitiv, că reconversia e musai și că investițiile în educație și formare trebuie tratate cu aceeași urgență ca investițiile în infrastructură?
Educația pare marele absent. Sistemul educațional rămâne prins între secole. Încă formăm elevi pentru job-uri care dispar sub ochii noștri. Încă tratăm „învățarea pe tot parcursul vieții” ca pe un slogan, nu ca pe o infrastructură vitală. Ce șanse are un adolescent de azi, care va schimba meseria de mai multe ori decât au schimbat-o părinții săi? Îl pregătim pentru un viitor de reconversii succesive sau îl abandonăm în labirintul unei piețe de muncă din ce în ce mai fragmentate? Sistemul de educație se confruntă cu un test de rezistență: el trebuie să iasă din logica rigidă a disciplinelor și să pregătească elevii pentru o economie în care competențele digitale, verzi și sociale contează în egală măsură. Aș merge chiar mai departe: el trebuie să ghideze tânăra generație către o gândire flexibilă în toate dimensiunile vieții. Altminteri vom continua să producem absolvenți „ pregătiți teoretic”, dar complet nepregătiți pentru piața muncii.
Companiile ”joacă între profit și responsabilitate”. Ele nu mai pot miza pe o forță de muncă „gata formată” care să vină pregătită la ușa lor. Trebuie să investească în oameni, în competențe, în incluziune. Câte companii își asumă costul și riscul acestei investiții, în loc să aleagă varianta mai ușoară, relocarea sau externalizarea? Companiile adoră să vorbească despre „sustenabilitate” și „diversitate”, dar prea puține investesc serios în oameni. E mai simplu să externalizezi, să imporți forță de muncă ieftină sau să înlocuiești angajații cu algoritmi. Cât de sustenabil este acest model? Nu știu. Ce știu este că o economie nu se poate construi doar pe freelanceri și lucrători buni pentru gig-economy, de cele mai multe ori aduși de peste mări și țări. Fără investiții reale în competențe și incluziune, polarizarea riscă să explodeze. Iar atunci, companiile nu vor mai avea doar o problemă de resurse umane, ci una de legitimitate socială.
Desigur, și angajații au treaba lor. Ei pendulează între adaptare și oboseală. Să fim sinceri: nici noi nu suntem pregătiți pentru ritmul acestor schimbări. Mulți încă sperăm că „job-ul stabil” va supraviețui. Că statul sau compania ne vor proteja. Realitatea este alta: fără o cultură a învățării continue și fără flexibilitate, riscăm să rămânem pe bară. Problema este că această presiune constantă de adaptare aduce și oboseală socială. Munca precară, costul vieții în orașe sufoca(n)te, sentimentul de insecuritate - toate acestea erodează încrederea și nu numai. Nu vorbim doar de economie, ci și de sănătate mentală și de coeziune – pace – socială.
Noi, publicul larg, angajații, trebuie să acceptăm un adevăr incomod: munca nu mai este „pă viață”. Cultura de învățare continuă, reziliența și deschiderea spre reconversie sunt condiții de supraviețuire. Suntem pregătiți să învățăm de mai multe ori, de-a lungul vieții? Din nou, și din nou?
Am fost cam cinic până aici. Așa m-au învățat cursurile și lecturile VUCA (Volatility - volatilitate, Uncertainty - incertitudine, Complexity - complexitate și Ambiguity - ambiguitate), să creez sentimentul urgenței. Piața muncii nu este chiar un teren pierdut, ci un teren de explorare și de inovație. Investițiile în educație și reconversie pot transforma riscurile în oportunități. Economia verde, cu toate costurile sale, poate deveni un motor de creștere dacă este însoțită de o tranziție justă. Iar digitalizarea poate elibera potențial creativ și productiv, dacă reușim să reducem polarizarea „câștigători”-„perdanți”. Cheia stă în echilibru: între inovație și echitate, între creștere și sustenabilitate. Nu este un drum ușor, dar pare inevitabil.
Viitorul muncii nu este deci o fatalitate. Putem construi o tranziție, cum spuneam, justă, în care digitalizarea, tranziția verde și schimbările demografice devin vectori de progres, nu surse de colaps și panică. Dar asta presupune decizii curajoase, ferme și coordonate: guvernanți pregătiți, profesional dar și să spună adevărul (presupunem că înțeleg natura și dimensiunea problemei); companii care investesc în oameni; școli care ies din inertia teoriei; și cetățeni care acceptă că vor învăța de mai multe ori în viață. Dacă nu… vom continua să jucăm pe scena unui teatru al iluziilor: guverne care promit reforme, companii care mimează reconversia, educatori care recită programa și angajați care așteaptă pere mălăiețe.
Provocarea e simplă, dar aspră: în absența unui design social nou, vom împinge viitoarele generații către un faliment social mascat de sloganuri. Și chiar pe a noastră.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.