Chiar dacă n-am fost decât de două ori în aproape cinci ani, Piatra Neamț a fost un loc central în perioada cât am stat în România.
De acolo erau mulți dintre cei mai buni prieteni de-ai mei și în școlile, pe străzile și în barurile din Piatra și-au forjat ei o prietenie în care m-am implantat eu cu o naturalețe surprinzătoare și cu o precizie chirurgicală.
Azi vreau să vorbesc despre cele două vizite de-ale mele la Piatra sau, mai degrabă, despre ce mi-a mai rămas în minte din acele călătorii.
Prima dată am fost cu Ștefan. Era iarnă, frig. Ningea și străzile erau pline de zăpadă. Am fost cu prietenii și cu prietena mea de atunci, Adina. Noi am dormit la Ștefan, în casa bunicii lui. Era o doamnă dintr-o altă Românie. Din țara cultă, elegantă și măsurată pe care o știm din romane și emisiuni de istorie. Dintr-o țară nu neapărat precomunistă, dar plină de bun simț, care își acceptă cu normalitate toate elementele constitutoare, cele estice și cele vestice, și în care nu prea au loc histrionii care astăzi domină scena publică (niște personaje care, pe de altă parte, îmi plac, să nu creadă nimeni că-i disprețuiesc).
Bunica lui Ștefan reprezenta acea Românie mult mai bine decât cei care o revendică cu patimă emfatică la televizor și la conferințe academice. Avea o casă mare și spatiosă cu un pian. Într-o seară, înainte să plecăm în oraș, Ștefan s-a așezat la pian și a produs una dintre simfoniile cele mai frumoase pe care le-am ascultat vreodată. Avea o expresivitate imposibil de descris. Transmitea tristețea profundă și limpede din momentul în care ne uităm la lucruri și la oameni cu ochi cinstiți, când nu refuzăm să știm, să aflăm, și speranța care vine din ce-i onest.
Câteva zile mai târziu, l-am întrebat cum se chemă ce-a cântat la pian, dar nu avea niciun nume pentru că nu folosise partitura, nici memoria. O improvizase atunci, în acel moment, deci niciodată nu o să mai ascult acea simfonie atât de frumoasă, de puternică.
În acea seară, când am fost gata, am ieșit la bar. Cred că am luat un taxi, și din mașină am văzut străzile pustii și liniștea lor provincială. După ferestrele blocurilor luminile aprinse anunțau placiditatea rutinei. O viață calmă și caldă, plină de certitudini, chiar dacă afară e frig și salariile nu ajung mereu. În bar se salutau toți. Cei întorși de la București erau primiți cu bucurie și erau puși la curent cu ce mai face câte unul plecat la Londra sau la Roma.
A doua zi ne-am plimbat prin oraș și a fost frumos. Eu țin minte sinagoga, vopsită în alb cu stelele lui David albastre, ca tricoul celor de la Napoli. Țin minte asta, pentru că m-am fotografiat cu templul în spate. Ningea abundent și aveam fața parțial acoperită cu un fular.
Lângă mine a picat nu știu care consilier local, care a ajuns târziu cu șoferul lui. Șoferul, care avea mâna ruptă și în ghips, s-a așezat la un colț de masă, la mai multe scaune de distanță de următorul scaun ocupat. Eu i-am sugerat șefului să-l invite lângă noi, dar a zis că nu, că treaba lui e să-i conducă mașină și n-are ce căuta între noi.
A doua vizită a fost vara. Un ONG din Spania se ducea la Piatra să facă niște cursuri pentru femeile șomere din mediul rural și cineva de la ambasada Spaniei m-a invitat să-l însoțesc la eveniment. Am stat, așa cum se cuvine, la Hotelul Ceahlău, unde în noaptea în care am ajuns am luat cina cu autoritățile locale. Era o masă lungă și nu lipsea nimic de mâncare și de băut. Lângă noi, un grup de oameni în vârstă celebra, cu o mică trupă de muzică ușoară, nu știu care aniversare de când au terminat liceul. Deși zgomotul era infernal și nu puteam nici să vorbim, eu m-am distrat uitându-mă la cum se distrau foștii liceeni, mai vorbind aici și acolo cu ong-istele din Spania, toate femei la vreo 40 și 50 de ani, care se distrau și ele și păreau încântate cu petrecerea în mijlocul căreia am picat.
Domnului de la ambasadă, în schimb, nu-i plăcea nimic din ce vedea, nici faptul că nu auzea nimic și înainte de desert s-a dus în cameră frustrat și enervat pe organizatori.
Lângă mine a picat nu știu care consilier local, care a ajuns târziu cu șoferul lui. Șoferul, care avea mâna ruptă și în ghips, s-a așezat la un colț de masă, la mai multe scaune de distanță de următorul scaun ocupat. Eu i-am sugerat șefului să-l invite lângă noi, dar a zis că nu, că treaba lui e să-i conducă mașină și n-are ce căuta între noi.
Consilierul și cu șoferul au plecat mai devreme. A doua zi era conferința de prezentare și nu știu ce ateliere pentru formare pentru femeile din mediul rural și prefera să fie odihnit și cu mintea clară. Prin delegația spaniolă umbla vorba că la ultimul etaj al hotelului era un club de striptease și când s-a terminat cina m-am dus împreună cu spanioloaicele să vedem dacă așa era.
Și așa era și numai ce am intrat că i-am văzut cu o sticlă de whisky pe masă, așezați pe o canapea la picoarele unei dansatoare goale, pe consilier și pe șoferul său, care au ridicat cu un zâmbet fals paharele spre noi și au băut din ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
serioase? sunteti in gol?