Simion n-a câștigat. Clasa politică a pierdut. Ce spune votul românilor din Belgia

foto: Hollandse Hoogte / Shutterstock Editorial / Profimedia

În Belgia, ca și în multe alte colțuri ale lumii, românii trăiesc o viață de muncă grea, departe de familie, dar cu o legătură strânsă cu țara lor. Votul pentru AUR în aceste comunități nu este doar un act de susținere pentru un proiect politic, ci mai degrabă o respingere a unui sistem care nu i-a înțeles, o reacție din partea celor care nu mai au încredere în promisiunile politicienilor. Iar această realitate nu este una izolată – ea este o rană colectivă care încă nu și-a găsit vindecarea. Dacă nu suntem atenți la semnalele acestei comunități, riscul este să rămânem doar cu o imagine fragmentată, superficială, a ceea ce înseamnă diaspora românească astăzi. În această poveste, nimeni nu câștigă cu adevărat, pentru că toți sunt prinși într-un cerc vicios.

Succesul lui Simion nu se oprește la granițele României. În Belgia, inclusiv la Bruxelles, votul pentru AUR a fost masiv. La umbra instituțiilor europene, din partea unor oameni care sunt aici tocmai din cauza drepturilor europene la libera circulație și de muncă, pare un paradox la prima vedere. Dar mai multe elemente îl explică.

Aproximativ 5 milioane de români trăiesc în afara țării, adică un sfert din populație. În Belgia sunt aproape 100.000, dintre care circa jumătate la Bruxelles. O parte dintre ei sunt intelectuali de înalt nivel — profesori, medici, ingineri, artiști. Alții lucrează în „bula europeană”, într-o zonă de confort a vieții. Dar cei mai numeroși sunt muncitori sau lucrători independenți, activi în meserii dificile, uneori precare, adesea într-un context de integrare complicat.

Votul lor exprimă o respingere viscerală a clasei politice românești, percepută ca fiind ineficientă, coruptă și arogantă. Dar această respingere depășește granițele României. Și în Belgia, mulți dintre acești români se simt puțin luați în seamă. Muncesc din greu, contribuie la economie, dar sunt rar menționați în discursurile politice locale, care definesc comunitățile mai degrabă prin prisma intereselor electorale. Iar lipsa de revendicări specifice comunității îi face adesea transparenți, mai ales că mulți nici nu percep importanța de a se interesa de politica locală sau, și mai puțin imaginabil, să voteze pentru români integrați. Marcată de experiențele din trecut, această comunitate privește cu suspiciune promisiunile ușoare și utopiile sociale bazate pe statul paternalist, pe care mulți îl asociază cu imigranții.

Votul pentru Simion nu reflectă neapărat adeziunea la un proiect clar. Este un act politic, în sensul său cel mai pur, cel mai dur. Este expresia unei rupturi afective cu ideea de politică.

Comunitatea românească din Belgia — atâta cât există — e construită pe muncă, pe efort, pe reușite personale și pe renunțări, mai degrabă decât pe revendicări colective sau pe asistență socială. Mulți dintre acești oameni sunt deziluzionați. Nu mai cred că politica le poate aduce ceva. Alții sunt pur și simplu indiferenți. Epuizați de muncă grea, departe de cei dragi. Obosiți în trup și în suflet, vorbesc uneori puțin sau deloc limba locală și își îneacă amărăciunea, duminica, în barurile din jurul pieței din Anderlecht — poreclită, neaos, „2 Boi”.

Plătesc scump în magazinele românești care au împânzit Belgia, adesea mai scumpe decât cele belgiene, pentru că unii au înțeles cum să facă bani din nostalgia pentru „gustul de acasă”. Acolo unde afișele AUR sunt peste tot. Și unde partidele care se autointitulează intelectuale nu vin niciodată. Un dispreț care i-a costat scump la alegeri. Deseori, bărbații lucrează aici în construcții, în condiții dificile, cazați mulți în același apartament, pentru a economisi bani și a-i trimite în România. Pentru a termina casa din vis, care e mereu goală. Românce - angajate ca femei de serviciu sau ca îngrijitoare de bătrâni, deși unele au chiar studii superioare. Îngrijesc 24/7 părinții altora, în timp ce părinții lor se sting singuri acasă, orbind de plâns și dor. Ar pleca înapoi în România mâine, dacă ar avea pentru ce. Unii o fac deja, măcar ca să-și vadă copiii crescând.

Zeci de mii de copii trăiesc în România, cu ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Sute de mii sunt separați de cel puțin unul dintre părinți din cauza migrației. Acești copii sunt numiți adesea „orfani albi”, deși nu sunt orfani în sens strict. E un termen dureros, dar real: reflectă singurătatea emoțională, tăcerea care apasă, lipsa care doare. De-a lungul anilor, au fost semnalate și cazuri de suicid în rândul acestor copii care cresc departe de afecțiunea părintească.

Acest vot nu este despre simpatie pentru Simion. Este despre abandon. Despre o rană colectivă nevindecată. Este despre cei care nu mai cred că politica îi poate salva — dar mai cred că votul lor poate încă spune ceva.

Conceptul de „diasporă” a fost adesea instrumentalizat în discursul politic, ridiculizat, dar rareori înțeles în profunzime. Diaspora nu e doar o rezervă de voturi sau o sursă de bani trimiși în România, cu o contribuție majoră la PIB. E o comunitate cu traiectorii diferite, frustrări acumulate, sacrificii reale și o legătură ambivalentă cu România — între dor și dezamăgire. O nostalgie de care companiile de aviație profită fără rușine, scumpind enorm prețurile vara. În august, un bilet „low cost” spre România costă cât o săptămână de vacanță în Tunisia, dar românii îl plătesc scrâșnind din dinți, pentru că e singurul moment în care pot ajunge acasă. Se duc acasă — acolo unde prețurile sunt adesea mai mari decât la Bruxelles, unde sunt așteptați să aducă bani, uneori singura relație rămasă cu rudele din țară. Se întorc cu buzunarele goale, doar pentru a reîncepe munca pe șantier. N-au ei treabă cu geopolitica, au treabă cu lipsa de perspective. Ca niște hamsteri într-o roată care se învârte la nesfârșit, de ani de zile. Analiștii perorează pe platourile TV despre naționalism și suveranism, dar nu știu cum e să cari saci de ciment în zori, în altă limbă și altă țară, cu frica să nu cazi de pe schele și să te întorci acasă paralizat sau între patru scânduri.

Românii din Belgia — mai ales cei „invizibili” — nu mai cred în salvatori. Dar cred că politica ar trebui, măcar, să-i vadă. Votul pentru Simion nu este un act de adeziune, ci un refuz: refuzul de a mai fi folosiți, mințiți, reduși la tăcere. Este reacția celor care nu mai au timp să viseze, dar care știu că pot spune, totuși, „nu”.

E o greșeală să explicăm acest vot doar prin ideologie. Și o greșeală și mai mare și o lipsă de empatie să-l disprețuim, considerându-i pe cei care l-au dat „mulți, dar proști”, ca Lăpușneanu. Pentru că acest vot vorbește despre o parte tăcută, dar esențială, a României de azi — cea care trăiește în altă parte, dar nu a plecat niciodată de tot.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp