Solidaritatea noastră, obscenitatea lor

Foto Inquam Photos / George Călin

Urmăresc cu sinceră și reînnoită admirație sutele de inițiative ale societății civile și ale oamenilor simpli din această perioadă: oamenii care se sacrifică, oameni care își dau timpul, energia, banii, pentru a ajuta un spital, pentru a proteja un oraș, pentru a salva vieți. Oamenii donează, o fac de bunăvoie sau supuși presiunii comunităților din care fac parte ori presiunii mediatice, dar o fac, se adună leu cu leu pentru a încerca stăvilirea efectelor devastatoare ale pandemiei.

Oamenii de rând învață să fie solidari și să participe la efortul colectiv, iar asta e cu adevărat extraordinar. Solidaritatea funcționează bine de jos în sus, cel mult pe orizontală și informal, însă ea nu funcționează niciodată de sus în jos. Altfel spus, ea induce ideea unei responsabilități a oamenilor de rând față de stat, ca și cum s-ar spune: „eu, statul (cu spitalele și medicii, cu școlile și profesorii, cu șoselele și administrația) te ajut pe tine, cetățean, dar nu o pot face dacă nu mă ajuți și tu pe mine”.

Dar asta este o minciună, iar minciuna aceasta este cultivată politic și mediatic până la insuportabil.

Desigur că a fi solidar e un lucru nobil și azi fiecare gest poate salva vieți. Dar solidaritatea nu este, nu trebuie să fie răspunsul la vinovăția inventată de stat pentru a culpabiliza cetățenii și a-și ascunde propriul faliment. Cetățenii, deja supuși unei fiscalități importante, participă financiar la solidaritatea colectivă prin impozitele pe care le plătesc lună de lună unui stat obez și neputincios. Presiunea pusă pe ei este o formă de șantaj venind din partea celor puternici și a celor bogați, care au ratat toate șansele pentru a inventa forme oficiale, sistematice de solidaritate.

Primăriile se angajează în cheltuieli obscene pentru lucruri lipsite de urgență și chiar de utilitate imediată. PMB angajează 18 milioane de euro pentru ceva cu totul străin pandemiei și prea puțin folositor oamenilor în lunile ce vin. Într-o imagine de mare tristețe prin inadecvarea ei, primarul unui municipiu foarte sărac își pune tricolorul pe umăr și îngenunchează ipocrit în fața Primăriei, flancat de doi jandarmi îngenuncheați și ei. Câțiva defazați puternici dau directive privind purtarea obligatorie a măștii după ce au devalizat bugetele locale și incapabili fiind să asigure un minimum de protecție bolnavilor. Iar publicul îndobitocit le mulțumește pentru „sacrificiul” pe care îl fac pentru comunitățile locale.

Parlamentarii nu au făcut niciun gest oficial sau personal de solidaritate. Doar cu cei din închisori... Partidele lor continuă să încaseze lunar sume nerușinate de la bugetul statului. Guvernul nu pare să aibă în vedere reducerea cheltuielilor bugetare decât tăind salarii – nu atingându-se de giganticele pensii speciale, nu controlând achizițiile aberante ale instituțiilor, nu reducând schemele de personal umflate cu incompetenți și pile, nu protejându-i pe cei mai săraci dintre cetățenii țării.

Pe de altă parte, solidaritatea nu este doar o chestiune de bani. A oferi 500 de euro medicilor ca să le închizi gura și să-i încurajezi, cică, în această perioadă grea, nu este un act de solidaritate, este un pansament peste o cangrenă.

Solidaritatea trebuie să poată fi vizibilă și de sus în jos, nu doar împărțind bani unora sau altora, în funcție de cât sunt de vocali, de utili sau de puternici cei care îi primesc.

Formidabilei solidarități de jos în sus statul trebuie să-i răspundă cu transparență, claritate și proporționalitate în decizii. Nu cu ura și cu violența de care dau dovadă, din nou, a câta oară, jandarmii; nu cu amenzile copleșitoare ale poliției care frâng familii mai grav decât o îmbolnăvire. Nu cu statisticile sutelor de mii de amenzi aplicate, recitate ca un triumf de către un secretar de stat incult și plagiator, dar atât de satisfăcut de performanțele poliției. Ci cu o prezență eficientă a forțelor de ordine în teritoriu, a căror misiune nu este represiunea, nici măcar dovedirea propriei puteri de zdrobire. Nu cu impunitatea acordată marilor hoți și marilor vinovați ai acestei perioade dezordonate, ci cu o justiție promptă și hotărâtă.

Situația de urgență nu este o situație de război decât pentru mințile îmbătate de fantasma puterii absolute. Nu suntem în război și mai ales nu suntem în război unii cu ceilalți, ci suntem cu toții, oameni de rând și politicieni, trecători și polițiști, de aceeași parte într-un efort comun și convergent.

Solidaritate înseamnă deja înțelegerea acestui lucru și abia pe urmă distribuirea de fonduri.

Dar până la înțelegerea principiilor solidarității, ar fi tare folositor ca în această perioadă să vedem oamenii de stat angajați ei înșiși în eforturi și exemple de solidaritate, în gesturi de donație sau de implicare personală, nu doar în parade exhibiționiste și declarații patetice la televiziunile prietene, adică la toate televiziunile. Atunci și noi, ceilalți, am putea acorda propriilor noastre gesturi semnificația unei solidarități naționale, renunțând la imaginea pe care o avem acum, că hrănim, chiar și în aceste zile teribile, animalul nesătul care este aparatul de stat.

Un aparat de stat pentru care cuvântul „împreună” nu încape în niciun formular.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp