Sorina Pintea a fost propusă ca ministru al Sănătății în Guvernul Dăncilă. În 2016, pe când ocupa funcția de manager al Spitalului Județean de Urgență ”Dr. Constantin Opriş” din Baia Mare, a fost aleasă senator pe listele PSD. A renunțat însă la fotoliul de parlamentar după câteva luni, pentru a se reîntoarce în fruntea spitalului. Un detaliu notabil despre Sorina Pintea este acela că fiul său, Ionuț Pintea, a fost condamnat în anul 2012 la 6 ani de închisoare cu executare pentru trafic de droguri, scrie News.ro.
Înainte de a deveni manager al Spitalului Judeţean de Urgenţă Baia Mare, Sorina Pintea a fost, manager al Spitalului de Pneumoftiziologie din același oraș, în din 2009 până în 2013. Anterior a ocupat funcțiile de director economic la Direcţia Silvică Maramureş, consultant la o societate comercială, consultant managerial la Consiliul Judeţean Maramureş.
Între 1996 și 1999 a fost şef serviciu financiar-contabil la Întreprinderea Forestieră de Exploatare şi Transport din Baia mare, după ce înainte ocupase funcția de economist al aceleiași instituții.
Sorina Pintea este absolventă de studii economice la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. Potrivit celei mai recente declarații de avere, deține jumătate dintr-un teren intravilan de 8.200 de metri pătraţi situat în localitatea Băiţa, judeţul Maramureş și a cumpărat împreună cu soțul său în anul 2015 două terenuri intravilane de 467, respectiv 419 metri pătraţi în comuna Deseşti din Maramureş. Sorina Pintea mai are jumătate dintr-un apartament de 48 de metri pătraţi aflat în Baia Mare și două maşini, o Dacia 1300 din 1993 şi un Mitsubishi Pajero din 2002.
Sorina Pintea are şase credite la trei bănci, însumând 150.000 de euro şi 100.000 lei. Ea a câştigat, în 2016, 134.708 lei, ca manager al Spitalului Judeţean de Urgenţă din Baia Mare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E vorba despre reabilitarea persoanelor cu dizabilități. E un dezastru ceea ce se întâmplă cu această categorie de oameni în România.
Dacă cineva are curiozitatea să studieze situaţia pe care le are acești oameni sau ce fac părinții ce au copii cu dizabilități, o să vadă că 90% din acele persoane care au fost diagnosticate cu afecțiuni grave imediat după naștere și nu au făcut tratament în străinătate, sunt izolate în familiile lor dependente total de cei din jur. Se întâmplă asta deoarece sistemul e unu prost. Aș vrea să-mi spună și mie cineva ce caută specialitatea de kinetoterapie la facultatea de educație fizică și sport. Acești studenți practica discipline sportive, studiază anatomia corpului uman, învaţă să facă masaj, dar nu au niciun curs de psihologie, pedagogie sau studiere al comportamentului uman.
Mai există și facultatea Balneo-fiziokinetoterapie unde studenții studiază mai mult cunoştinţe medicale, adică pe lângă kinetoterapie se învaţă și altele,dar se pune accent în totalitate pe partea fizica.
Un copil sau un adult cu dizabilități are nevoie de terapeuți care au capacitatea să înțeleagă problemele cu care se confruntă această persoană, fizice, psihice sau în relațiile cu cei din jur. Terapeuții din România nu sunt în stare de așa ceva, pentru că nu sunt învățați în acest mod. Ei tratează partea fizica robotic fără să țină cont de ceea ce întâmplă cu pacientul cu adevărat.
Părinții care au copii cu dizabilități, au majoritatea asociații cu ajutorul cărora strâng bani cu cei 2% din impozit donați de angajați pentru a avea posibilitatea să meargă cu copiii lor la tratament în străinătate. Se plătește sume foarte mari pentru aceste tratamente deoarece părinții nu văd soluții în țară, doctorii sunt incapabili să ofere soluții. Oamenii fac ce citesc pe internet de la alte familii care trec prin aceleași situații.
Deși persoanele cu dizabilități au mari probleme emoționale din diverse motive, sistemul nu-i încurajează să meargă la psihologi, îi lasă să se izoleze, le dă o sumă de bani și gata. Nu interesează pe nimeni daca părinții îi duc la tratament, daca au o viață decentă sau daca sunt în stare să facă ceva.
E adevărat că la comisia de decizie pentru pensia de invaliditate îți cere internare în spital, test psihologic, dar toate astea se fac superficial, doar să fie făcute, așa cum se fac toate în România
Știm cu toții că suntem printre primele țări din lume în ceea ce privește atacurile cerebrale în rândul oamenilor. Cei care suferă de așa ceva rămân pentru totdeauna cu urme grave ( paralizii parțiale sau totale ). 90% din aceste persoane nu au nicio șansă să se recupereze deoarece nu avem centre de reabilitare pentru ei. Sistemul învechit și mentalitatea doctorilor fac ca acești oameni să fie condamnaţi să stea în pat câte zile mai au pe lumea asta.
O persoană cu dizabilitate are dreptul la 10 zile de tratament gratuite de 2 ori pe an. Această afecțiune neurologică necesită milioane de ore de tratament ( exerciții fizice ). Foarte puțini au posibilitatea să se trateze din cauza costului tratamentului.
În străinătate totul se face altfel, persoanele cu dizabilități sunt învățate să devin independente din toate punctele de vedere, emoțional, fizic și social. Un sistem bun de sănătate dorește ca cei cu probleme de sănătate să fie activi în societate, să fie pe propriile picioare fără ca statul sa fie nevoit să-i întreţină financiar.
La noi se întâmplă invers, statul preferă să ofere bani persoanelor cu dizabilități ( nu la nivelul țărilor din Vest ) în loc ca aceste persoane sa fie ajutate să devină active în societate.
Ar trebui neapărat să schimbăm modul în care se tratează persoanele cu dizabilități, terapeuții care se specializează în domeniu trebuie să fie învățați la școală total diferit. Din păcate acest lucru nu se va întâmpla prea curând.