sursa foto: Profimedia
Deși am plecat de ceva timp din România, fiecare întoarcere aduce la iveală cutume de mult uitate, dar adânc împământenite în cultura românească.
În ultimii ani, au apărut multe studii despre stres, despre legătura lui cu trauma, dar mai ales despre influența lui negativă asupra sănătății fizice și mintale. Peste tot în lume se trag semnale de alarmă și nu degeaba a fost denumit “ucigașul silențios al secolului XXI”.
Și totuși, în multe culturi est-europene, stresul nu este doar normalizat, este admirat în liniște și câteodată chiar celebrat.
Persoana care este mereu ocupată primește mai mult respect sau admirație.
Cel care doarme puțin și muncește cât se poate, de dimineață sau până târziu, este văzut ca fiind dedicat.
Cel care duce totul pe umeri este numit puternic și primește mai multă empatie.
Rareori punem la îndoială aceste reguli nescrise sau “povești” după care ne ghidăm întreaga viață.
La un moment dat, stresul a încetat să mai fie un răspuns al sistemului nervos la momentele dificile și a devenit un adevărat stil de viață.
Articol apărut inițial pe site-ul Urmele.ro.
Creșterea în modul de supraviețuire
Pentru mulți oameni, acest stil de viață începe mult mai devreme decât vârsta adultă. Creșterea în modul de supraviețuire. Presiunea asupra copiilor la școală – note excelente, examene, locul I la toate. Îmi amintesc și acum cu câtă mândrie spuneam tuturor că am avut primul episod de gastrită pe fond de stres în clasa a 12-a, pregătindu-mă pentru bacalaureat.
Europa de Est are o istorie complexă. Generații au trăit prin război, comunism, instabilitate economică, migrație și incertitudine constantă. Siguranța nu a fost niciodată garantată, iar pentru multe familii supraviețuirea a însemnat să rămână in permanență alerți, să muncească din greu și să se aștepte mereu la ce e mai rău. “Viața nu trebuie să te ia niciodată prin surprindere”, am auzit când eram copii.
Astfel, pe lângă trauma generațională care știm acum ca se transmite prin gene (și poate data până la 7 generații în spate), copiii cresc absorbind această atmosferă.
Nu neapărat prin evenimente dramatice, ci prin mesaje de zi cu zi:
“Muncește din greu sau nu vei avea nimic în viață”.
“Odihna înseamnă lene”.
“Nu sta, că-ți stă norocul în loc”.
“Viața este dificilă, trebuie să înduri și să mergi mai departe”.
“Dacă încetinești ritmul, vei rămâne mereu în urmă”.
Aceste mesaje sunt rareori menite să dăuneze. De cele mai multe ori, nici nu realizăm că le perpetuăm ca adevăruri absolute, sau înțelegem impactul din spatele acestor pilde. Provin din părinți și bunici care au făcut tot ce au putut în realitatea în care au trăit.
Din păcate, corpul nu face distincție între contextul istoric și siguranța prezentă. Când un copil crește înconjurat de tensiune constantă, sistemul nervos învață ceva important foarte devreme: a fi în alertă este normal și necesar într-o societate în care ești văzut ca leneș dacă nu muncești non-stop.
Știința din spatele procesului
În timp, corpul se adaptează (are această abilitate impresionantă) la viața într-o stare constantă de alertă. Decenii sau chiar o viață întreagă în fight or flight (luptă sau fugi) – mecanismul natural de supraviețuire al sistemului nostru nervos, conceput să se activeze atunci când ne confruntăm cu pericolul. Ritmul cardiac crește, respirația devine mai rapidă, iar hormonii de stres, precum cortizolul, sunt eliberați pentru a ne ajuta să acționăm rapid.
Acest sistem este genial atunci când chiar avem nevoie de el. Problema apare atunci când nu se oprește niciodată și corpul nostru este permanent invadat de cortizol, până la punctul la care este absolut necesar să mențină acest nivel ridicat pentru o falsă impresie de siguranță.
Dacă organismul rămâne în această stare activată timp de luni, ani sau decenii, sistemul nervos începe să trateze stresul ca fiind setarea normală și implicită. Persoana se obișnuiește să funcționeze în starea de alertă maximă.
Din exterior, apare ca productivă, eficientă… de încredere. Adesea asociem această stare cu succesul în societățile consumeriste. Din păcate, în interiorul corpului, sistemul este epuizat.
Apare dependența ascunsă de cortizol care, în timp, erodează sistemul imunitar și afectează sănătatea fizică.
Pe de altă parte, există și un alt strat care face ca acest tipar să fie dificil sau chiar imposibil de recunoscut ca fiind ceva negativ.
Pe măsură ce corpul se obișnuiește cu hormonii stresului, în special cu cortizolul și adrenalina, chiar dacă nu te „bucuri” conștient de stres, sistemul tău nervos se obișnuiește atât de mult să funcționeze în acea chimie, încât calmul devine cel nefamiliar și transmite alerte de pericol la creier.
Oamenii îl descriu în moduri diferite:
✔️ Senzație de neliniște atunci când lucrurile sunt calme
✔️ Crearea de presiune mai mult sau mai puțin conștient atunci când nu există
✔️ Verificarea constantă a e-mailurilor sau a mesajelor pentru o urgență care îi face să intre din nou în alertă
✔️ Umplerea fiecărui moment liber cu sarcini
✔️ Sentimentul de vinovăție atunci când se odihnește.
Adaugă peste asta generații întregi care au asociat valoarea unei persoane cu productivitatea ei și ai rețeta perfectă pentru o viață în care stresul este cel mai popular stil de a trăi. Sub nivelul de percepție conștientă (prin procesul de neurocepție), sistemul nervos începe să caute intensitatea familiară a stresului și calmul va fi perceput ca periculos.
Mulți adulți descoperă ceva surprinzător atunci când încearcă în sfârșit să încetinească.
Nu pot.
Sunt sigură că măcar o dată în viață ai văzut pe cineva care stă jos câteva minute și imediat se ridică să facă altceva. Creierul scoate imediat la iveală pildele învățate și credințele limitative:
„Ar trebui să fac ceva, cum să stau degeaba?”
„Asta e o pierdere de timp.”
„Dacă stau, o să rămân în urmă”.
Pentru cineva al cărui sistem nervos a petrecut decenii în stare de luptă sau fugă, odihna nu este doar o schimbare a stilului de viață. Este o ajustare fiziologică.
Cu compasiune, deoarece corpul nu știe literalmente cum să se așeze.
Și pentru că stresul a fost normalizat atât de mult timp, persoana poate refuza total chiar să ia în considerare un alt mod de viață. Am văzut lucrul ăsta de mai multe ori decât mi-aș dori să recunosc, chiar în propria familie, chiar și cu studiile în față.
Una dintre cele mai comune credințe din țara noastră este o propoziție simplă:
„Așa e viața.”
Viața este grea. Viața este stresantă. Viața necesită sacrificiu constant.
Când stresul devine o adevărată identitate culturală, a-l pune la îndoială poate părea aproape rebel sau chiar imposibil. Încetinirea poate fi interpretată ca slăbiciune. A avea grijă de tine însuți poate părea egoist.
Totuși, costul vieții în acest fel este semnificativ.
Stresul pe termen lung este legat de stări de anxietate, epuizare, afecțiuni cronice, boli auto-imune, tulburări de somn, probleme digestive și dificultăți în menținerea unor relații sănătoase.
Mai important, ne erodează în liniște capacitatea de a experimenta bucuria reală, fără a ne gândi mereu la drobul de sare.
Viața dincolo de stres
Primul pas nu este o schimbare dramatică și în mod sigur nu poate fi peste noapte. Este procesul de conștientizare a tiparelor.
Înțelegerea faptului că modul în care mulți dintre noi am fost învățați să funcționăm a fost modelat de istorie, cultură și supraviețuire. Acest lucru a ajutat generațiile anterioare să îndure circumstanțe incredibil de dificile.
Dar supraviețuirea și traiul sănătos nu sunt același lucru.
Astăzi, mulți dintre noi nu ne mai confruntăm cu aceleași pericole cu care s-au confruntat părinții sau bunicii noștri. Cu toate acestea, sistemele noastre nervoase continuă să funcționeze ca și cum am face-o.
Schimbarea nu înseamnă respingerea rădăcinilor noastre culturale sau a rezistenței care a permis familiilor noastre să supraviețuiască. Înseamnă adăugarea a ceva ce adesea lipsea în acele generații: permisiunea de a regla, odihni și reconstrui siguranța în interiorul corpului.
O relație diferită cu stresul
Stresul va exista întotdeauna. Face parte din viață. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne definească viața.
Când începem să înțelegem cum funcționează sistemul nostru nervos, începem să observăm tiparele pe care odinioară le consideram normale. Urgența constantă. Incapacitatea de a ne opri.
Convingerea tăcută că epuizarea este egală cu valoarea.
Și, încet, încet, începem să o contestăm.
Odihna devine o abilitate pe care o reînvățăm conștient. Calmul devine ceva ce ne permitem, poate la început cu pași mici, câteva minute pe zi.
Viața devine ceva ce experimentăm cu bucurie și dincolo de muncă, nu doar ca mod de supraviețuire.
Pentru mulți oameni din România și chiar Europa de Est, această schimbare nu este doar personală.
Este generațională.
Alegerea unei relații mai sănătoase cu stresul poate fi una dintre cele mai puternice modalități prin care onorăm rezistența celor care au venit înaintea noastră, creând în același timp un viitor diferit pentru copiii noștri și generațiile următoare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.