Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Suflarea în vânt

Doi bătrâni la protest

Un fizician și un inginer care, în tinerețe, făcea avioane și inventa un utilaj agricol, s-au cunoscut aseară, în Piața Universății. „El mut, eu mut, așa că am început să vorbim”. Fizicianul trage de un picior în drum spre Parlament, cu bastonul înfipt în mocirlă cu fiecare pas. Sunt bătrâni amândoi. Au văzut multă nedreptate înainte și după `89. Au muncit în țară și în străinătate și au luptat pentru ei, pentru oamenii din jurul lor. Acum au ieșit la pensie și nu trăiesc neapărat rău. Au ieșit, totuși, în stradă, să protesteze. Nu-i sperie drumul de la Universitate la Parlament și înapoi. Ei merg înainte, ca și cum anii n-au trecut peste ei. Nu strigă nimic, îi lasă pe cei mai tineri și mai cu viitor, zic ei. În ei își pun baza că țara asta se va normaliza. Încearcă și ei, așa cum pot, într-un baston, să schimbe ceva. „Măcar pentru copii și nepoți”. La peste 70 de ani ai lor, au ajuns ca, în 2018, să simtă că se întorc înapoi în comunism, „când deciziile se luau doar la partid”. „Mai bine renunț la ăia 25 de lei în plus la pensie pentru o generație”.

Poc, poc, poc. Genunchiul drept îmi pârâie în drum spre casă, iar șoldul stâng abia mă lasă să merg. Nu m-au lovit jandarmii, doar am și eu oasele vechi și înfrigurate. Am înghețat și azi, vreme de câteva ore în stradă. Am înghețat la fel cum am înghețat și acum două luni, și acum un an, și acum doi ani. Cum am făcut-o la fiecare act care m-a revoltat. M-am tot răsucit azi noapte, chinuită de frig și de un gând. Fizicianul și inginerul auto, cum își trăgeau anii după ei, în drum spre Parlament, prin frig și fulgi umezi. Pentru ce? Ce rămâne? 

Ieșim în stradă de câțiva ani deja. Și nu simt că s-a schimbat mare lucru. Cel puțin nu la ei. Îi văd zilnic, îi aud zilnic. Știu cum și ce gândesc, văd ce continuă să facă. Văd că răspunsul lor pentru stradă e nul. La început s-au speriat și au făcut un pas înapoi, măcar de formă. Acum sunt doar iritați de insistența străzii. Insistența, mama ei de insistență. Asta s-a format, un reflex, o îndârjire pentru un ideal. E bine, înseamnă că ne trezim, ușor, ușor, și rămânem treji. Când devine un obicei să-ți strigi și să-ți ceri drepturile, chiar și dreptul la normalitate, în definitiv, e un lucru mare. Și, totuși, ce rămâne? Toate protestele din 2013 încoace mi se contopesc într-o singură scenă. Vizita la închisoare. Politicianul vine, se așază pe scaun, se uită la cel de dincolo de peretele de sticlă. Se uită superior la condamnatul chinuit, închis, disperat, care dă din mâini, iar ochii îi țipă. Politicianul stă liniștit, dincolo de peretele de sticlă. Nimic nu trece de geamul ăla. Zgomotul și revolta rămân între cei patru pereți, înfundate, tot în închisoare.

„Dacă aceste demonstraţii acreditează ideea că România este instabilă, că e o ţară neguvernabilă, toată lumea pierde”. Asta a spus Ecaterina Andronescu aseară, după ce 70.000 de oameni au strigat, din nou. Fost și poate viitor ministru al Educației, în al treilea guvern PSD la doar un an de la alegeri.

„Ai, copile, grijă de tine”. Asta îmi spune mereu mama, chiar și când nu știe de mine, dar vede la televizor că sunt proteste. Cândva, mă întreba pentru ce protestez. Pentru Roșia Montană, împotriva superimunității, împotriva legii amnistiei și grațierii, împotriva ordonanței 13, a corupției, împotriva legilor justiției și a modificărilor la Codul Penal, împotriva așa-zisei revoluții fiscale care, iată, mă taxează acum pentru ce am muncit în urmă cu un an. Ieri nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Nu au mai dat nicio lege, nu au mai făcut nicio măgărie nouă. Și tot s-a ieșit în număr spectaculos de mare. E multă, coleșitor de multă deznădejde în jurul nostru. A rămas, însă, și o speranță. Toate nemulțumirile s-au topit într-un singur strigăt. Nu mai protestăm împotriva a ceva anume. Protestăm pentru un ideal.

Un fizician, un inginer auto și un baston. „Eu mut, el mut, așa că am început să vorbim”. E o speranță care, cumva, tot se încăpățânează să reziste. Speranța că, la un moment dat, nu va mai fi partidul cel care va câștiga. Răspunsul, prietene, e suflare în vânt.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • PSD-ul aplică cu succes zicala "cîinii latră, ursul trece" de ani de zile. Cel mai evident exemplu: lui Florin Iordache, demisionat după încercarea de promovare
    a Ordonanței 13, i s'a pus la dispoziție o comisie specială, nemaiîntîlnita pînă acum, pentru a masacra și mai abitir legile justiției. Și o face în ciuda protestelor.
    • Like 0


Îți recomandăm

Laurențiu Beșu

Un val de reacții fără precedent traversează sistemul judiciar românesc, după ce judecătoarea Sorina Marinaș, de la Curtea de Apel Craiova, a publicat pe Facebook un mesaj de solidaritate cu judecătorii Laurențiu Beșu și Raluca Moroșanu — două dintre vocile care au semnalat public presiuni, disfuncționalități și nereguli sistemice din interiorul justiției, în urma publicării unui documentar Recorder despre sistemele obscure care controlează justiția românească în ultimii ani.

Citește mai mult

Ilie Bolojan dec 2025

- vă ofer soluția pentru a rezolva problema banilor pentru români în 24 de ore: decideți că infracțiunile de corupție nu se prescriu, așa cum s-a procedat în cazul omorurilor și al violurilor; foto: Profimedia

Citește mai mult

 Vlad Predescu.

„Mi-am operat mama, căreia am pus o proteză de șold și mi-am făcut curaj, aș putea spune, câteva luni. După ce am intrat în intervenție și am reușit să mă detașez și să uit că o operez, lucrurile au decurs foarte bine. Slavă Domnului, e pe picioarele ei și merge în continuare”, spune medicul ortoped al cărui nume este sinonim cu excelența în chirurgia artroscopică și a genunchiului: Vlad Predescu. Imagine din arhiva personală a dr. Vlad Predescu

Citește mai mult