Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Suflarea în vânt

Doi bătrâni la protest

Un fizician și un inginer care, în tinerețe, făcea avioane și inventa un utilaj agricol, s-au cunoscut aseară, în Piața Universății. „El mut, eu mut, așa că am început să vorbim”. Fizicianul trage de un picior în drum spre Parlament, cu bastonul înfipt în mocirlă cu fiecare pas. Sunt bătrâni amândoi. Au văzut multă nedreptate înainte și după `89. Au muncit în țară și în străinătate și au luptat pentru ei, pentru oamenii din jurul lor. Acum au ieșit la pensie și nu trăiesc neapărat rău. Au ieșit, totuși, în stradă, să protesteze. Nu-i sperie drumul de la Universitate la Parlament și înapoi. Ei merg înainte, ca și cum anii n-au trecut peste ei. Nu strigă nimic, îi lasă pe cei mai tineri și mai cu viitor, zic ei. În ei își pun baza că țara asta se va normaliza. Încearcă și ei, așa cum pot, într-un baston, să schimbe ceva. „Măcar pentru copii și nepoți”. La peste 70 de ani ai lor, au ajuns ca, în 2018, să simtă că se întorc înapoi în comunism, „când deciziile se luau doar la partid”. „Mai bine renunț la ăia 25 de lei în plus la pensie pentru o generație”.

Poc, poc, poc. Genunchiul drept îmi pârâie în drum spre casă, iar șoldul stâng abia mă lasă să merg. Nu m-au lovit jandarmii, doar am și eu oasele vechi și înfrigurate. Am înghețat și azi, vreme de câteva ore în stradă. Am înghețat la fel cum am înghețat și acum două luni, și acum un an, și acum doi ani. Cum am făcut-o la fiecare act care m-a revoltat. M-am tot răsucit azi noapte, chinuită de frig și de un gând. Fizicianul și inginerul auto, cum își trăgeau anii după ei, în drum spre Parlament, prin frig și fulgi umezi. Pentru ce? Ce rămâne? 

Ieșim în stradă de câțiva ani deja. Și nu simt că s-a schimbat mare lucru. Cel puțin nu la ei. Îi văd zilnic, îi aud zilnic. Știu cum și ce gândesc, văd ce continuă să facă. Văd că răspunsul lor pentru stradă e nul. La început s-au speriat și au făcut un pas înapoi, măcar de formă. Acum sunt doar iritați de insistența străzii. Insistența, mama ei de insistență. Asta s-a format, un reflex, o îndârjire pentru un ideal. E bine, înseamnă că ne trezim, ușor, ușor, și rămânem treji. Când devine un obicei să-ți strigi și să-ți ceri drepturile, chiar și dreptul la normalitate, în definitiv, e un lucru mare. Și, totuși, ce rămâne? Toate protestele din 2013 încoace mi se contopesc într-o singură scenă. Vizita la închisoare. Politicianul vine, se așază pe scaun, se uită la cel de dincolo de peretele de sticlă. Se uită superior la condamnatul chinuit, închis, disperat, care dă din mâini, iar ochii îi țipă. Politicianul stă liniștit, dincolo de peretele de sticlă. Nimic nu trece de geamul ăla. Zgomotul și revolta rămân între cei patru pereți, înfundate, tot în închisoare.

„Dacă aceste demonstraţii acreditează ideea că România este instabilă, că e o ţară neguvernabilă, toată lumea pierde”. Asta a spus Ecaterina Andronescu aseară, după ce 70.000 de oameni au strigat, din nou. Fost și poate viitor ministru al Educației, în al treilea guvern PSD la doar un an de la alegeri.

„Ai, copile, grijă de tine”. Asta îmi spune mereu mama, chiar și când nu știe de mine, dar vede la televizor că sunt proteste. Cândva, mă întreba pentru ce protestez. Pentru Roșia Montană, împotriva superimunității, împotriva legii amnistiei și grațierii, împotriva ordonanței 13, a corupției, împotriva legilor justiției și a modificărilor la Codul Penal, împotriva așa-zisei revoluții fiscale care, iată, mă taxează acum pentru ce am muncit în urmă cu un an. Ieri nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Nu au mai dat nicio lege, nu au mai făcut nicio măgărie nouă. Și tot s-a ieșit în număr spectaculos de mare. E multă, coleșitor de multă deznădejde în jurul nostru. A rămas, însă, și o speranță. Toate nemulțumirile s-au topit într-un singur strigăt. Nu mai protestăm împotriva a ceva anume. Protestăm pentru un ideal.

Un fizician, un inginer auto și un baston. „Eu mut, el mut, așa că am început să vorbim”. E o speranță care, cumva, tot se încăpățânează să reziste. Speranța că, la un moment dat, nu va mai fi partidul cel care va câștiga. Răspunsul, prietene, e suflare în vânt.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • PSD-ul aplică cu succes zicala "cîinii latră, ursul trece" de ani de zile. Cel mai evident exemplu: lui Florin Iordache, demisionat după încercarea de promovare
    a Ordonanței 13, i s'a pus la dispoziție o comisie specială, nemaiîntîlnita pînă acum, pentru a masacra și mai abitir legile justiției. Și o face în ciuda protestelor.
    • Like 0


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult

Cybersecurity

„Avem un exces de producție în anumite intervale orare- de exemplu, între ora 10 dimineața și ora 16, când panourile fotovoltaice produc mai mult. Responsabilitatea noastră, ca furnizor, este să dăm clienților tarife orare: când există surplus, energie mai ieftină; când există deficit, un alt preț. Responsabilitatea clientului este să-și adapteze profilul de consum. Dacă la ora 13 există surplus și eu îmi permit să ofer energia cu un preț mai mic, ar fi bine dacă și clientul s-ar educa să consume în acel interval- să pornească aspiratorul din casă sau mașina de spălat de la depărtare”, spune Radu Brașoveanu, Director Digital Solutions la PPC România (foto: Yau Ming Low / Alamy / Profimedia).

Citește mai mult

Eugen Rădulescu

Am tot spus-o și o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei românești este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoșătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepționale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB.

Citește mai mult