Sunt românii „un miracol istoric”? O lecție de istorie care dă un răspuns definitiv acestei întrebări existențiale

sursa foto: Profimedia

Teritoriul cuprins între Dunăre și Munții Balcani (de la nord la sud) și între Marea Neagră și Adriatică (de la est la vest) a fost locuit sute de ani de o populație latinofonă numeroasă și influentă.

Am mai scris, din zona asta provin marea majoritate a împăraților bizantini latinofoni (inclusiv Constantin și Iustinian), o grămadă de generali (inclusiv Belisarius) și nenumărați funcționari publici ai imperiului.

Zona era la fel de romanizată precum Galia și Hispania în vest - și e responsabilă de două lucruri: de legitimarea imperiului roman de răsărit ca imperiu roman (întrucât conține un teritoriu larg locuit de o populație vorbitoare nativ de latină populară), și de menținerea limbii latine ca limbă oficială a imperiului.

Din secolul al VII-lea, zona asta e ocupată de slavi. (Porțiuni ale ei sunt ocupate deja de avari cu un secol mai devreme, dar detaliile astea nu sunt importante pentru ce vreau să spun.)

Ăsta e motivul pentru care din secolul al VII-lea imperiul se „bizantinizează”: cum la sud de Balcani și în Anatolia de azi populația era grecizată, greaca devine singura limbă oficială a imperiului (fiindcă, între noile granițe, nu mai există o populație latinofonă suficient de numeroasă și de influentă care să justifice păstrarea latinei ca limbă oficială).

Acum, formarea limbii române și a poporului român sunt „un miracol istoric” (formula îi aparține lui Gheorghe Brătianu) doar dacă presupunem că toată populația aia latinofonă numeroasă dintre Balcani și Dunăre ar fi dispărut în mod misterios odată cu venirea slavilor.

Altfel, n-avem de-a face cu niciun miracol. Evident că o parte din populația aia s-a slavizat, mai ales cea care locuia la câmpie și se ocupa cu agricultura.

Dar cea care trăia în zonele montane și submontane a rămas latinofonă fără probleme - fiindcă zonele astea montane și submontane sunt foarte greu de cucerit și de controlat de către o populație invadatoare.

Și fix așa ne sunt prezentați „vlahii” (populațiile latinofone/romanice) în toate cronicile bizantine de după secolul al VII-lea: ca populații care trăiesc preponderent în zone muntoase și care sunt cunoscute în principal pentru două lucruri - pentru păstorit (și pentru telemeaua pe care o produceau, faimoasă în tot imperiul) și pentru calitățile războinice (na, fiind urmașii direcți ai legionarilor romani, nu e de mirare că vlahii „știau cu bătaia” - și am spus deja că din fosta zonă latinofonă a imperiului proveneau mulți generali faimoși; e puțin probabil ca expertiza asta să se fi pierdut odată cu venirea slavilor în regiune).

Dar cum au ajuns în nord, dincolo de Dunăre? La fel cum ajung toate populațiile montane: s-au „scurs” dinspre Balcani spre Carpați, cum o altă parte s-a „scurs” spre Alpii Dinarici și alta spre Pind și celelalte zone muntoase din sudul Balcanilor. Avem populații romanice de-a lungul tuturor munților ăstora.

Iar de-a lungul Carpaților avem populații românești din sud (din estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei) până-n nord (în Ucraina și Polonia).

Nimic miraculos: sub presiunea slavilor, parte din vechea populație latinofonă din regiune a ocupat lanțurile muntoase pe care știa să le controleze și de-a lungul cărora putea supraviețui. Și, în decursul acestui proces, a format limbile romanice orientale, dintre care unele n-au supraviețuit, altele au făcut-o, iar una - româna - a înflorit ca limbă dominantă.

Uitați-vă și la primele orașe valahe: Câmpulung, (Curtea de) Argeș, Râmnicu Vâlcea, Pitești, Târgoviște (Târgoviște fiind cel mai nou dintre orașele vechi): toate, fără excepție, sunt construite în zona carpatică și subcarpatică - cea în care valahii/românii puteau prospera ca păstori și pe care știau și puteau s-o apere din punct de vedere militar.

Și gândiți-vă că, până azi, corpul de elită al armatei române, cel lăudat fără rezerve inclusiv de Wermacht-ul german, se compune din vânătorii de munte. La fel ca strămoșii lor latinofoni din Balcani, românii știu foarte bine să se bată în munți.

Nu e de mirare că prima bătălie care-a pus Valahia pe hartă și a consfințit viabilitatea primului stat românesc (adică i-a demonstrat capacitatea de a-și apăra teritoriul în caz de război) a avut loc în munți - la Posada.

Și uitați-vă un pic altfel la acvila valahă, cea cu crucea-n clonț - fiindcă mama ei, cea fără cruce, era acvila legiunilor romane.

Niciun miracol istoric, așadar. Suntem urmașii latinofonilor dintre Dunăre și Balcani care, sub presiunea slavilor, au învățat să trăiască, să prospere și să se bată în munți.

Și care, profitând de circumstanțe istorice favorabile, și-au format primul stat la umbra unor astfel de munți, Carpații sudici. Iar ca să-i înfurie definitiv pe greci și ca nimeni să nu uite cine sunt și de unde vin, i-au spus statului ăstuia Romania - țara romanilor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp