sursa foto: Profimedia
Angus Maddison a fost un economist britanic specializat în estimarea PIB-ului istoric al țărilor și regiunilor – adică al PIB-ului din perioade în care acesta nu era calculat de către cineva: de la 1388 sau de la 1812, de exemplu.
După moartea lui (în 2010), munca i-a fost continuată de economiștii reuniți în cadrul „Project Maddison”, un program de cercetare al Universității din Groningen din Țările de Jos (Olanda, cum o știam pe numele vechi).
Lui Maddison și continuatorilor lui le datorăm și estimarea PIB-ului istoric pe cap de locuitor după o metodă care ține cont atât de inflație (pentru ca datele să permită comparații în durată lungă), cât și de costul diferit al vieții în țări/regiuni diferite (pentru ca datele să permită comparații între țări/regiuni la același moment din timp).
Pe scurt, ce se estimează e un fel de PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare, calculat printr-o metodă mai complexă.
Datele pe care urmează să le prezint sunt exprimate în dolari internaționali, la valoarea prețurilor din 2011 – tocmai pentru a anula „bruiajul” generat de inflație și pentru a putea face comparații cu sens atât în durată lungă, cât și între țări/regiuni. Deci nu vorbim de un PIB nominal pe cap de locuitor, ci de o estimare care ține cont de inflație și de costurile diferite ale vieții în regiuni/țări diferite și în perioade diferite.
Ca să înțelegem de unde venim și cum am evoluat, am ales pentru comparație nu țări, ci 6 regiuni: Europa de Est (EE, regiunea din care facem parte), Europa de Vest (EV, regiunea la al cărui nivel de dezvoltare aspirăm), Africa de Nord și Orientul Mijlociu (MENA), America Latină (AL), Africa subsahariană (AS) și Asia de Sud și de Sud-Est (ASSE, despre care știm azi că e viitorul economic al lumii). Lor le-am adăugat și lumea (L) ca întreg, pentru a vedea unde suntem/unde eram în raport cu media globală.
Odată făcute aceste precizări introductive, necesare pentru a înțelege ce citim, trec la prezentarea datelor.
La 1870, PIB-ul pe cap de locuitor, estimat așa cum am precizat mai sus, era următorul:
EV, 3.288 dolari
L, 1.543
EE, 1.518
AL, 1.293
AS, 1.286
MENA, 1.085
ASSE, 850
România, 828.
Am ales 1870 fiindcă datele nu diferă semnificativ de cele din 1860, momentul prin aproximare al formării României (la 1862, PIB-ul per capita al României era de 787 de dolari).
La 1870 așadar, cu 11 ani înainte de recunoașterea independenței, România intră în lume nu subdezvoltată, ci înfricoșător, abisal de subdezvoltată. Până și Asia de Sud și de Sud-Est, multă vreme cea mai săracă și subdezvoltată regiune a lumii, mai săracă și mai subdezvoltată decât Africa subsahariană, era deasupra noastră. Cât despre Europa de Est, regiunea din care facem parte, ea era de aproape două ori mai dezvoltată decât noi.
Rata de convergență a României cu Europa de Vest era de 25%. Lumea ca întreg era, în medie, aproape de două ori mai dezvoltată și mai bogată decât noi. Până și cei din MENA ne priveau ca pe niște săraci abrutizați.
Sigur, când ne gândim la 1870, noi avem în minte palatele și casele boierești și ale negustorilor bogați, upper-class-ul și upper-middle-class-ul din București, Iași și alte 2-3 orașe. Dar ăștia reprezentau, cu generozitate, cam 0,1-0,3% din populație. Dacă adăugăm și populația urbană cu un trai cât de cât înlesnit, ajungem undeva pe la 5% (hai, cu abuzivă și neverosimilă generozitate, 10%) din populația generală. Suntem totuși într-o perioadă în care, la noi, rata urbanizării era undeva pe la 16-18%.
Dacă însă părăsim aceste câteva insule de prosperitate reală sau aspirațională – pe care ne place să le privim fiindcă ne dau iluzia unei țări sincrone cu Vestul – România era, cum am zis, un abis al subdezvoltării.
Ăsta e punctul de la care am plecat. Așa am intrat în lume: ca o catastrofă umanitară, dacă e să vorbim în termenii de azi.
Și încă ceva. Dacă vedem Europa de Est la jumătatea nivelului de dezvoltare al Vestului, asta nu înseamnă că Estul era relativ bogat și dezvoltat, ci că vestul însuși era încă – la 1870 – nu foarte dezvoltat.
La 1950 – aproximând, momentul în care vechea elită politică, economică, administrativă și intelectuală predă puterea comuniștilor – lucrurile stăteau după cum urmează:
EV, 7.240 dolari (repet, dolari internaționali, la prețurile din 2011)
EE, 4.133
AL, 3.678
L, 3.360
MENA, 2.288
România, 1.884
AS, 1.327
ASSE, 1.070.
În primii ei 90 de ani de existență (1860-1950), România reușește să își dubleze nivelul de dezvoltare, depășind între timp Africa subsahariană și Asia de Sud și de Sud-Est. Nu mai este un abis al subdezvoltării, ca în 1860-1870, ci doar o țară propriu-zis subdezvoltată: în termenii Băncii Mondiale, undeva între low income și lower-middle income, dar fără să se apropie foarte mult de nivelul lower-middle income.
Europa de Est rămâne de două ori mai dezvoltată decât noi, ba chiar decalajul dintre noi și restul regiunii crește față de 1870. Rata de convergență cu Europa de Vest se menține pe la 25%. În continuare, cei din MENA ne privesc ca pe niște sărăntoci.
Asta e tot ce-a putut să facă vechea elită precomunistă – încă intens mitizată și azi – în 90 de ani. Una peste alta, dat fiind că vorbim de aproape un secol, e destul de puțin. Și când spun destul de puțin, sunt delicat și politicos.
Pe de altă parte, se putea și mai rău: în acești 90 de ani, Africa subsahariană și Asia de Sud și de Sud-Est practic stagnează.
Și așa ajungem în 1990, când comuniștii predau puterea noilor elite democratice. În 1990, lucrurile stăteau astfel:
EV, 25.367 dolari pe cap de locuitor
EE, 10.091
L, 8.211
AL, 8.055
MENA, 6.432
România, 5.596
ASSE, 2.574
AS, 1.813.
În 40 de ani, comuniștii aproape triplează nivelul de dezvoltare al României, o performanță net superioară celei a vechii elite precomuniste (dublarea nivelului în 90 de ani). Dintr-o low economy, România ajunge o lower-middle income economy.
Dar, chiar și așa, ierarhia se păstrează (cu America Latină coborând sub media globală și cu Asia de Sud și de Sud-Est depășind Africa subsahariană). MENA, care a crescut aproximativ în același ritm cu România, continuă să ne privească de sus.
România rămâne aproximativ la jumătatea nivelului de dezvoltare al Europei de Est, iar rata de convergență cu Vestul Europei scade la 22%. Performanța elitelor occidentale este superioară celei a comuniștilor români: în cei 40 de ani, Vestul crește de 3,5 ori.
Închei cu datele din 2022 (ultimul an din care avem date), care arată astfel:
EV, 41,323 dolari pe cap de locuitor
România, 26,198
EE, 20.656
MENA, 19.875
L, 16.677
AL, 14.028
ASSE, 7.984
AS, 3.336.
Pentru prima oară în istoria ei, România depășește (cu mult) nivelul de dezvoltare al Europei de Est, al MENA și al lumii în ansamblul ei. În 32 de ani, se transformă dintr-o lower-middle income economy, cum ne-au lăsat-o comuniștii, într-o high income economy – un salt fără precedent.
În 32 de ani, România își crește nivelul de dezvoltare de 4,5 ori – ceea ce, prin comparație, strivește toate performanțele anterioare. Rata de convergență cu Europa de Vest ajunge la 63%, un nivel absolut fără precedent și de neimaginat cu doar 30 de ani în urmă.
Concluzia – care sunt sigur că n-o să vă placă – este că elita noastră postcomunistă, așa coruptă, proastă și pusă pe înavuțire cum o vedem noi, cu mahalagism și gherțoism, cu bacalaureat sau fără, cu doctorate plagiate și cu tot ce-i mai reproșăm este, de departe, cea mai bună elită pe care a avut-o România în toată istoria ei de la 1859 încoace.
Ea ne-a dus în NATO, ea ne-a dus în UE, ea ne-a dus în Schengen, ea ne duce în OCDE, ea ne-a trasformat într-o economie dezvoltată și în principala putere economică din Sud-Estul Europei. Ea, nu alta. Și a făcut asta, vă rog să rețineți, dintr-o țară nu cu mult mai bună decât una de lumea a treia.
Suntem mai buni decât ea? Firește. Mai buni, mai frumoși, mai culți, mai cinstiți. Dacă am fi fost în locul ei, am fi reușit mai bine decât ea? Noi așa credem, desigur, dar cel mai probabil e că nu. Cel mai probabil am fi dat cu mucii-n fasole și s-ar fi ales praful de toată deșteptăciunea noastră – vezi PNL între 1990 și 1992, vezi CDR între 1996 și 2000, vezi USR acum.
Ajunsă la putere sau în preajma puterii, tabăra „noastră” a făcut de fiecare dată un singur lucru: rahatul praf.
Ceilalți, în schimb – corupții, plagiatorii, sinecuriștii, șmecherii, combinatorii, țăranii fără glorie – au adus România unde e ea acum. Și atunci n-ai cum să nu te întrebi: cine e de fapt bun și cine e rău?
Singurul lucru bun – cu adevărat bun, absolut bun, fără rest bun, minunat de bun – pe care l-am făcut noi în toată perioada asta a fost să-i ținem pe cei de mai sus în limitele democrației. Și am făcut asta fără să fim la putere. Am făcut-o ieșind în stradă, scriind la ziar, semnând petiții, agitând lumea, presând puterea. Și până acum am reușit.
Ei sunt, poate e timpul s-o recunoaștem, foarte buni la politică. Noi suntem foarte buni la civism. Așa că țara se sprijină și pe ei, și pe noi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
„Concluzia – care sunt sigur că n-o să vă placă – este că elita noastră postcomunistă, așa coruptă, proastă și pusă pe înavuțire cum o vedem noi, cu mahalagism și gherțoism, cu bacalaureat sau fără, cu doctorate plagiate și cu tot ce-i mai reproșăm este, de departe, cea mai bună elită pe care a avut-o România în toată istoria ei de la 1859 încoace.”
Chiar așa de proști am ajuns, încât să-i considerăm „elită” pe unii precum Viorica Dăncilă sau Nicolae Ciucă?