Dacă îmi aduc bine aminte, am luat de la IKEA sticluțele astea, acum peste un sfert de secol (cred că nici nu exista magazinul la noi pe atunci, presupun că le-am luat de la Budapesta). Unele sunt mai subțiri, altele mai groase, și mi s-au părut ideale să îmi țin condimentele în ele.
Aveam și niște etichete mici-mici pe atunci (pentru că dintotdeauna mi-au plăcut obiectele decorative micuțe), pe care am scris - tot mic, căci încă vedeam brici pe atunci -, numele fiecărui condiment. Deci primul model de etichetare a fost cel cu nr. 1 din fotografie, pe care scrie „Pătrunjel”.
Am acceptat foarte greu faptul că mi se deteriorează vederea. E un semn de îmbătrânire și un motiv de grijă pentru viitor, mai ales pentru cineva ca mine, care se bazează pe văz în proporție covârșitoare (n.r. autoarea este traducătoare). Așadar, în loc să măresc fontul de pe etichete, am preferat să mă fudulesc și să renunț complet la etichetare. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Mi-am zis că acum sunt o bucătăreasă destul de versată deja, chiar nu mai am nevoie de etichete, pot recunoaște condimentele după formă, culoare, miros… M-am cam înșelat. Habar nu am ce se află în sticluța nr. 3, mai ales că orice s-o fi aflând acolo și-a modificat clar, în timp, și aparența și mirosul, așadar am golit sticluța imediat după ce i-am făcut fotografia asta.
Acum vreun an, am zis să scriu totuși ceva mai mare pe etichete. Adio, trufie! Asta este, îmbătrânesc, toată lumea o face, trebuie să îmi accept uzura. Și am ales mai întâi să folosesc aceleași etichete mici (da, am etichete de vreo 30 de ani în casă), doar literele le-am scris mai mare și mai gros acum, așa cum se vede pe sticluța nr. 4.
Ceea ce le-a făcut și cam ilizibile, desigur, așa că săptămâna trecută am cedat și am decupat pur și simplu, o bucățică din plicul în care am cumpărat oregano și am lipit-o pe sticluța în care am vărsat respectivul condiment, cu nr. 2. Odată cu trecerea timpului, lupt din ce în ce mai ușor cu tulburarea mea obsesiv-compulsivă, cea care m-a făcut mereu să vreau să fie totul perfect aliniat, decupat, aranjat etc. Am ajuns să trec cu nonșalanță peste imperfecțiunile din jurul meu (cele din casă), să nu mă mai deranjeze ușile de la dulapuri care nu se închid bine, cărțile neordonate alfabetic sau, iată, etichetele tăiate strâmb și neasortate cu suratele lor de pe raft.
Așadar, ordinea cronologică a sticluțelor astea cu condimente din viața mea a fost: 1, 3, 4, 2. E un fel de istorie a îmbătrânirii mele, în patru tipuri de etichete.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.