Amintiri din copilăria mea cu Nanu, care era rudă cu Ion Creangă. „A fost consolarea mea pe timpul școlii, când trebuia să revin de la țară înapoi la oraș”

sursa foto: Google Maps

A fost Sfântul Alexandru.

Dincolo de urările pe care care le fac purtătorilor acestui nume, e cineva pe care îl pomenesc şi care are o mare însemnătate în copilăria şi devenirea mea - naşul meu de botez.

Un naş total atipic şi pentru vremurile de atunci (1970-1980), şi cele de acum. M-a botezat când avea vreo 60 de ani, era pensionat, niciodată căsătorit. Pentru mine, a fost al cincilea bunic, consolarea mea pe timpul şcolii, când trebuia să revin de la țară înapoi la oraş, la apartamentul de bloc.

“Nanu” locuia la casă cu curte şi grădină, destul de aproape de locuința noastră cât să pot merge singură la el în vizită. De multe ori, după ce veneam de la şcoală, mâncam şi îmi făceam temele, îmi luam sacoșica de rafie albastru-verzui frumos împletită, cu ochiuri mari, îmi luam o carte de citit şi vreun caiet, dacă mai aveam de scris ceva, coboram la magazinul de pâine să îi cumpăr un “coilic” (pâine împletită) de 3 lei, aveam fix o monedă pentru asta, treceam pe la librăria din drum să văd ce noutăți mai sunt, apoi pe strada principală şi imediat la stânga, pe strada plină de case. Deşi era botezată cu numele proletar-progresist de “23 august”, strada nu era racordată la apă curentă şi gaze, casele având cişmea la poartă și sobe cu lemne. Mie îmi convenea de minune, fiindcă semăna mult cu casa bunicilor de la țară. Iar curtea plină de flori, bolta de viță de vie şi mica grădină de legume din spate, cu câțiva pomi fructiferi, erau “țara mea” de la oraş.

Din primăvară, ştiam toate pâlcurile de flori care, cum creşteau - de la ghiocei, zambile, lalele, crini, trandafiri, boltele de clematită, liliac nemțesc, crizanteme, într-o geometrie pe care mi-o amintesc şi acum, deşi au trecut aproape 40 de ani de când nu am mai călcat pe-acolo.

Toate aceste flori îngrijite de nanu. Curăța pomi, îi altoia, se ocupa de toate, cu pricepere și cu mult drag de ele. Dar cel mai fascinant pentru mine era faptul că se gospodărea singur - gătea, spăla, făcea singur curățenie. A fost, pentru copilul din mine, primul model masculin care se descurca singur cu treburile domestice, fără să se văicărească. Cu dotările existente la nivelul anilor ‘70-‘80, într-un mic oraş de provincie. Se gospodărea cu naturalețe, mult umor şi o boemie originală - mă aştepta întotdeauna cu ceva “bun” - fursecuri cu câte un moț de dulceață de coacăze negre, cărora le spunea “chilimoațe”, cu cremă de zahăr ars, peltea de gutui şi mici tratariseli făcute toate de el, fiindcă era vremea lipsurilor de tot felul. Știa să facă suc de roșii, cocea gogoșari și vinete pentru zacuscă sau de pus la congelator, a învățat-o pe mama să facă pască cu brânză și puțin aluat, coaptă în rola de la sobă.

Pe mama şi tata îi aștepta mereu cu cafea proaspătă la ibric, râşnită într-o râşniță de inox făcută de tata la uzină, cadou de mare preț la acea vreme. Cafea cu mult caimac şi o cantitate suficientă de zaț cât să se respecte ritualul ghicitului în cafea. Toți musafirii erau nerăbdători “să le zică în cafea”, pentru că povestea şi învârtea ceaşca plină de desene cu aşa o plăcere şi atenție aproape hipnotizante. Îl urmăream fascinată şi încercam să desluşesc formele indescifrabile din care el povestea cu o însuflețire şi o fluență de comentator sportiv aproape. Abia aşteptam să împlinesc 18 ani, ca să pot bea cafea şi să-mi ghicească și mie… a fost marele meu regret că nu am încălcat regula măcar o dată, pentru că s-a prăpădit înainte de limita impusă.

Acasă la Nanu, am descoperit prima bibliotecă mare cât tot peretele, plină cu cărți de toate felurile, dar mai ales Micul Dicționar Enciclopedic, împărțit în două secțiuni - nume comune şi nume proprii, despărțite de o secțiune de foi cu fotografii color cu plante, animale, oraşe şi, preferata mea, steagurile țărilor. Îmi amintesc coperțile lucioase dintr-un soi de material plastic gros, de culoarea cafelei cu lapte, şi bucuria de a mai fi parcurs câteva pagini de la o literă la alta. Era primul meu Google, care cântărea vreo 5 kg. Cu prima ocazie, ai mei mi-au cumpărat un dicționar asemănător, dar farmecul celui pe care l-am răsfoit în toți acei ani, cu sunetul ceasului cu pendulă în fundal şi al lemnelor trosnind în sobă, nu a putut fi egalat. “Prinț şi cerşetor” şi “David Copperfield” m-au însoțit în după amiezile lungi de iarnă, până veneau mama şi tata să mă ia acasă.

Nanu scria multe scrisori şi plăcerea mea era să i le aduc de la cutia poştală. Coresponda cu regularitate cu frații, cumnatele şi nepoatele din Bucureşti. De la el am deprins farmecul stilului epistolar şi aveam grijă să îi trimit câte o ilustrată din tabără şi felicitări de Crăciun şi Anul Nou.

Am aflat mai târziu că Nanu fusese în tinerețe deținut politic, cu ani de închisoare la “Canal”. Frigul, umezeala și bătăile i-au distrus sănătatea, în special picioarele. Dar ne povestea mai puțin despre chinurile suferite și mai mult despre lucrurile bune cu care venise de acolo - că vorbise mult în franceză. Știa multe texte de şansonete, recita versuri din memorie şi o ajuta pe verişoara mea mai mare la gramatică. Îmi pare rău că, furată de engleză, nu am învățat mai mult din conversațiile cu el. 

Cea mai mare surpriză a fost însă atunci când am descoperit că Nanu lucra la arborele genealogic al familiei, împreună cu fratele lui Mihai, de la Bucureşti. Aveam 13-14 ani, erau anii cei mai grei ai comunismului, ‘85-‘86. Astfel de demersuri erau aproape necunoscute publicului larg şi puteau trece ca fiind subversive în acele vremuri pline de suspiciune.

Alexandru Vasiliu, nanul meu, împreună cu fratele lui au lucrat ani de zile să pună cap la cap și să deseneze pe o planșă legăturile de familie, care mergeau până la Ion Creangă din Humuleşti. Bunica maternă a lui Nanu era una dintre surorile scriitorului, Ecaterina. Ceea ce noi văzusem în premieră atunci, pe masa lui de scris, avea să fie expus după Revoluție la Casa Memorială din Humuleşti. În 2010, când am fost ultima dată cu copiii mei, mai era încă acolo, înrămat în holul de la intrare. Uimite de complexitatea acelui travaliu de familie, eu şi verişoara mea am făcut arborele genealogic al propriei noastre familii, atât cât ne-am priceput noi la acea vreme. Eram adolescente, habar nu aveam de psihologie transgenerațională, constelații familiale, dar nu a fost o întâmplare influența pe care a avut-o în profesiile noastre şi în munca de înțelegere a relațiilor de familie.

Nu, nu facem parte din acel arbore genealogic al familiei scriitorului Ion Creangă, fiindcă Nanu nu ne era rudă de sânge, cum se spune. Era doar un prieten de familie al părinților mei, omul la care tata stătuse în gazdă până să se căsătorească. O prietenie de peste două decenii, în care am crescut şi m-am format şi eu, şi verişorii mei. O prelungire a casei şi a familiei noastre, în care ne regăseam cu solidaritate, ascultând seara “Europa Liberă”, la radioul Selena, o raritate în acea vreme. Se ştia că avem seară de “Şopârlița”, cu veioza pe noptieră, ciulind urechile să auzim bine ce spun Monica Lovinescu, Neculai Constantin Munteanu. Ne lăsau şi pe noi, cu atenționarea “să nu care cumva să vă scape ceva pe la şcoală din ce auziți aici…” Au avut mare încredere în noi, spun acum, uitându-mă la ce a fost.

Starea de sănătate a lui Nanu s-a degradat rapid dupa 1986. Anii de detenție i-au ruinat picioarele, care începuseră să ulcereze. Mama și verişoara mea i-au pansat multă vreme rănile. A plecat la Bucureşti la rude, în speranța că spitalele de acolo au soluții mai bune la suferința lui. Legătura s-a diluat, dar cea mai mare tristețe a fost că nu ne-am putut lua rămas bun. Am aflat la câteva luni de moartea lui. De atunci, l-am visat deseori în pragul casei lui, zâmbitor şi cu glumele lui în rime. Şi aceeași senzație o am în vis de fiecare dată: “Nanu, n-ai murit, ce bine, ne-au păcălit…” Am citit undeva că aşa se întâmplă când nu îți iei adio de la cei care au contat în viata ta. Şi mai trist e că nu am nicio fotografie cu el, nici din vremurile petrecute cu el, nici din tinerețea lui. Am doar amintirile care mă învăluie duios când gust o peltea de gutui, un gem de coacăze, o cremă de zahăr ars, când văd un liliac nemțesc sau o scrisoare timbrată ori ascult un ceas cu pendulă. Şi când mai ajung prin Paşcani, trag o fugă să mă uit peste gard la casa şi curtea care au rămas. Recunosc via, vreo doi copaci şi ceva flori…

De câteva ori, m-a bătut gândul să îi rog pe proprietari să mă lase să intru puțin în curte. Dar fiind străini, nu am îndrăznit. Curtea s-a înjumătățit și o altă casă s-a construit în locul grădinii de zarzavat.

Una peste alta, Nanu a fost cel mai prezent naş din câți ştiu şi am fost privilegiată să îi fiu prin preajmă până în adolescență. Regret lucrurile nespuse, fiindcă sunt convinsă că a purtat în tăcere poveri multe și grele. Regret că nu a stat mai mult printre noi, să pot înțelege mai bine ce a trăit. Sunt convinsă că am cunoscut doar vârful aisbergului, dintr-o personalitate profundă și complexă. Dar, ca toate lucrurile bune din viață, le înțelegi când nu le mai ai. De câțiva ani, una dintre puținele consolări de după plecarea la Domnul a părinților mei a fost că sigur s-au regăsit acolo, după zeci de ani în care mamei şi tatei le-a fost tare dor de el - de nea Lică, aşa cum îi spuneau. Sigur stau la cafele şi dezbat starea nației şi a lumii.

Senină eternitate, Nanule, şi recunoştință pentru toate darurile primite!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp