sursa foto: Profimedia
Nu am fost nepotul acela despre care se vorbește cu mândrie. Am fost acolo de câteva ori, când a fost nevoie, pentru că moartea bunicului m-a învățat să nu rămân cu regrete. De aceea, când bunica a rămas singură, am încercat să trec mai des pe la ea, însă „am încercat” spune tot. O vizitam rar, de trei-patru ori pe an, împins de vinovăție sau de vreo emoție născută din scurte momente de claritate. Mergeam cu flori, pentru că toată viața a iubit florile și a avut o grădină bogată de care s-a îngrijit până aproape de nouăzeci de ani. Le aprecia și privea ca pe ființe vii, apoi le punea în vaza prezentă acolo încă din copilăria mea, doar să le mai ofere un compliment: “Măi, ce frumoase sunt!”. Așa înflorea ea. Cu fața luminată mă invita să iau loc, întreba dacă vreau să mănânc ceva, eu refuzam politicos și o invitam să bea apă mai des. Fiecare cu agenda lui.
În casa în care copilărisem era liniște adâncă, lucrurile înghețaseră în timp și se micșoraseră, inclusiv ea. Candela era mereu aprinsă, iar Psaltirea, o carte groasă care mirosea a lumânări, era întotdeauna la îndemână. Femeie strictă și religioasă, citea acatistul în fiecare duminică și oricând se ivea ocazia, cu aceiași ochi ascuțiți și surprinzător de actuali cu care privea moda. Fusese croitoreasă și îți reaminteai asta când îți complimenta din senin o haină cu care erai îmbrăcat, după ce îi analizase în tăcere croiala. O viață întreagă ținuse post luni, miercuri și vineri, plus toate posturile oficiale. Regimul aproape vegan pe care l-a urmat fără să-i cunoască numele se vedea în sănătatea bună, pielea întinsă, mintea clară - odată ce ajungeai la ea prin răbdare și bunătate, altfel refugiată în spatele norilor singurătății - și activitatea până de curând remarcabilă. Dacă ieșeam la plimbare, se sprijinea de brațul meu și cu pași mici, calculați atent, parcurgeam o distanță scurtă - „maratonul” ei. Ajungea acasă roșie în obraji și mândră: “Măi, ce ne-am mai plimbat astăzi…”. Încercam să o scot la plimbare de fiecare dată, însă în ultimul timp refuza, dând din cap încet, cu subînțeles. O dureau genunchii, nu mai era sigură pe picioarele ei, iar mintea, lipsită de cineva cu care să schimbe gânduri, pleca departe, uitând cine, ce, cum.
Când florile erau în vază, te așezai cu ea la masă, o țineai de mână și o priveai în ochi, străina dispărea. Căldura îi dezgheța memoria și aprindea conversația. “Mai ții minte…”, zâmbea cu ochii mici și urma o întâmplare, o persoană sau un loc din copilăria mea. Îi confirmam că îmi amintesc. Mă mira gândul că aș putea să uit, însă, privind înapoi, se asigura că legătura dintre noi este intactă, conștientă că omul trăiește pentru totdeauna prin cei care l-au cunoscut. “Ce repede a trecut timpul…”, adăuga zâmbind. Aerul, din ce în ce mai greu, era străpuns de lista mea: ai băut apă, ai luat pastilele, când ai fost ultima oară la plimbare, vrei să ieșim, ce te doare - întrebări care credeam că ajută mai mult decât depănarea amintirilor. Se uita la mine, prin mine, și răspundea scurt la întrebările pe care le alegea ea, parte din mândrie, parte din cauza auzului care nu mai era ce fusese odată. Cu timpul am înțeles că tonul transmite mesajul mai bine decât volumul, așa că încercam mai mult să transmit decât să spun. O lecție pe care uitam să o aplic în viața reală. Când, după încercări repetate, auzul pur și simplu nu funcționa, se făcea liniște, eu plimbam privirea prin casă, iar ea se uita la mine. Mă foloseam de momentele astea ca să plec mai repede. Nu îmi doream să fiu acolo. Evitam durerea, neputința și furia în fața bătrâneții, furtuna care mocnea în mine de fiecare dată când deschidea ușa. Dacă aveam răbdare, dacă nu lăsam emoția să dicteze acțiunea, apărea empatia. La fel de natural urma o replică ascuțită, prin care parcă voia să atragă atenția că nu a plecat nicăieri. Cine ar fi zis că cel mai de preț lucru de care are nevoie un bătrân de nouăzeci de ani este timpul.
Când eram copil credeam că sunt asuprit. Luni, miercuri și vineri, plus toate posturile oficiale, nu aveam voie să mănânc “de dulce”, iar singurul meu aliat era bunicul. Ieșit la pensie să stea cu mine, renunțase la promovarea la general de armată, însă pe „frontul de acasă” întreprindea în mod regulat operațiuni riscante, strecurându-se în spatele liniilor inamice, ca să se întoarcă cu o felie de cașcaval sau carne, camuflată într-un șervețel. Când era prins în fapt, privirea severă a bunicii făcea cât o mie de reproșuri, iar privirea de motan spăsit a bunicului, cât un episod din Tom și Jerry. Duminică dimineața, altă tragedie: enoriașii, adică bunicul și cu mine, erau invitați în bucătărie să ia parte la slujba de duminică - cititul din cartea groasă, înecatul cu fum de lumânări, tămâie și alte plăceri, cum ar fi statul două ore în picioare nemișcați, exceptând ocazionalele închinăciuni. Încercam să evit slujba, dormind până târziu sau simulând somnul, ori îmbolnăvindu-mă subit cu ceva care se rezolva până seara. Înainte de culcare și dimineața când mă trezeam, recitam singur în camera mea Tatăl Nostru, Crezul și Miluiește-mă, Dumnezeule, obicei care dădea o structură vieții și care nu mă deranja, mai ales când întâmplările confirmau că „persoana” de la celălalt capăt mă ascultă. Cu timpul, înaintând în adolescență, ritualurile respective s-au rărit și au dispărut. Mai târziu, după un drum întortocheat, m-am întors de unde am pornit, cu postul și dieta vegană, parte din viața mea. Mi-a luat ceva timp să îmi amintesc că de aici plecasem și să înțeleg că bunica îmi făcuse un bine.
Ultima oară când am fost la ea, eram pe fugă, cu treabă și fără flori. Nu îmi amintesc ce am discutat, însă când m-am ridicat de pe scaun m-a întrebat surprinsă, ca întotdeauna, “Gata? Pleci?”. Conștient de durata vizitei, am liniștit-o pe ea - dar și pe mine, știind că mă întorc săptămâna următoare. S-a ridicat încet, ne-am pupat și mi-a spus să nu o uit. Am trecut peste asta glumind și am ieșit. Obișnuia să mă conducă la ușă, apoi rămânea mică în prag, zâmbind și făcând cu mâna. Imaginea asta rămânea cu mine și de fiecare dată speram să nu fie ultima imagine cu care rămân. Am ieșit fără să întorc privirea, convins că revin curând. Nu aveam să o mai văd niciodată acolo.
Nu am spus asta nimănui până acum, însă când s-a întâmplat accidentul eram în casa bunicii mele. Apartamentul era gol, fără mobilă, pereții albi, proaspăt zugrăviți, iar în balcon cineva discuta cu un constructor. Știind că nu voia pe nimeni străin în casă care să o ajute la treburi, spălat sau curățenie - avusese două femei în acest scop, ambele făcuseră cale întoarsă repede - m-am bucurat că a acceptat să renoveze. În camera mea însă se întâmpla ceva ciudat. Ceream socoteală cuiva care mutase chiuveta, care în realitate nu fusese niciodată acolo. Deodată albul pereților s-a transformat în lumina dimineții și m-am trezit din vis, acasă, în patul meu. M-am dezmeticit, am ieșit din dormitor și m-am îndreptat spre telefon, fără să știu că mă aștepta un mesaj de la mama, care spunea că bunica căzuse azi-noapte, și-a rupt șoldul și este la spital.
Pentru un bătrân, un șold rupt este sfârșitul drumului. O treime nu supraviețuiesc primului an, restul se sting pe parcurs. Vorbind cu tata la telefon, situația părea bună: bunica era conștientă, nu se plângea și i se făceau investigații, urmând ca peste două zile să fie operată. Vizitele se puteau face mâine, însă în loc de vizită, a doua zi am fost chemați la spital să ne luăm rămas bun, pentru că bunica era pe moarte. Sentimentul că lucrurile au mers pe repede-înainte s-a transformat în graba de a mai prinde pe cineva drag în viață, ca să-ți iei adio, pentru totdeauna.
Oricum ai veni, spitalul te obosește înainte să ajungi la problema ta. Deși medicul ne chemase de urgență, paznicul refuza accesul în afara orelor de vizită, incapabil să înțeleagă că oamenii pot muri în alt orar. După ce am trecut de el, am ajuns în labirintul fără informații. Presați de timp, ne-am strecurat prin marea de necunoscuți și într-un final, la capătul unui culoar, într-un salon, am dat de figura familiară a bunicii.
Întinsă pe un pat, conectată la aparate, bunica nu era conștientă. Avea părul dezlegat, umerii dezveliți și respira greu, lăsând impresia, în egală măsură, a unui om în vârstă care moare, dar și a unei fete tinere care se chinuie să se nască, undeva, în altă dimensiune. Am ținut-o de mână, i-am spus că o iubesc și mi-am cerut scuze pentru orice ar fi trebuit să-mi cer scuze. Speram să deschidă ochii, care păreau închiși doar ca să se concentreze pe respirație. Am plecat. M-am întors și am repetat ce tocmai făcusem. Am făcut asta de cinci, șase ori, pentru că, de fiecare dată, nu concepeam ca astea să fie ultimele cuvinte pe care i le spun. În timp ce aparatele bipăiau și asistentele se strângeau în jurul ei, am continuat până am simțit o formă de împăcare. Durerea adevărată era însă în camera alăturată. Observând că sunt afectat, medicul a remarcat că sunt “încă imatur”, iar noii veniți - chirurgul și stagiarul - nu spuneau nimic, așteptând de la noi indicații cum să procedeze. Am părăsit spitalul sperând într-o minune în care nu mai credeam. Cândva pe seară, m-a sunat tata să-mi spună că “s-a întâmplat ce a spus medicul că o să se întâmple”.
Prin fumul și lumina lumânărilor, corul bărbaților și corul femeilor cântau la unison din stânga și din dreapta. Deși afară ploua mărunt de noiembrie, în biserică nu se simțea tristețea. Bunica, ca după un drum lung, se odihnea cu zâmbetul împăcat, lăsând să se înțeleagă că își dusese misiunea la bun sfârșit. În jurul nostru, preotul se plimba cu cădelnița și oficia slujba, repetând un nume necunoscut. Înțelegând la cine se referea, m-am întors către verișoara mea. Mi-a răspuns că acela era numele “de acasă” al bunicii noastre - și ea aflase relativ târziu. Nu ca mine însă, la înmormântare. Timp de două ore, cât a durat slujba, corul a cântat neîncetat, transformând slujba într-o ceremonie de victorie. Prins în noțiuni lumești de moarte, tristețe și înmormântare, uitasem unde mă aflu și că bunica mea fusese în relații bune toată viața cu „persoana” de la celălalt capăt.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.